Referat Represaliile Impotriva Ereticilor - Inchizitia

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Represaliile Impotriva Ereticilor - Inchizitia si de asemenea puteti face Download Referat Represaliile impotriva ereticilor - inchizitia

Citeste fragmente din Referat Represaliile Impotriva Ereticilor - Inchizitia

Represaliile impotriva ereticilor: Inchizitia Luptele impotriva ereziilor in primele doisprezece secole ale crestinitatii. II. Inchizitia, sub diferitele ei forme: Inchizitia in Evul Mediu Inchizitia in Spania Roma-participarea ei Inchizitia provine din cuvantul latin inquirere, care semnifica a cerceta, a investiga. Acest termen desemneaza o institutie ecleziastica speciala, pentru combaterea si distrugerea ereziilor. Caracteristic acesteia pare sa fie atribuirea unei puteri judiciare speciale diferitilor judecatori, in probleme de credinta. Aceasta nu este temporala sau pentru cazuri individuale, ci universala si permanenta. Oamenii secolului XXI au probleme in intelegerea acestei institutii deoarece perspectivele ni s-au schimbat din doua puncte de vedere: a) Nu mai consideram credinta religioasa ca pe ceva obiectiv, ca pe Darul lui Dumnezeu, ceva care sa iasa din sfera propriilor pareri si ganduri. b) Pe de alta parte, nu mai privim Biserica precum o societate perfecta si suverana, bazata substantial pe autenticitatea si puritatea Revelatiei, a Credintei Cu toate astea, desi represaliile impotriva ereticilor, de catre autoritatea civila si ecleziastica, sunt la fel de vechi precum Biserica in sine, Inchizitia isi are originile mult mai tarzii. I. Luptele impotriva ereziilor in primele doisprezece secole ale crestinitatii Apostolii erau extrem de preocupati de felul in care isi transmiteau invataturile: orice varianta proprie, chiar proclamata de ingeri ai Raiului, era considerata un pacat mare. Cu toate astea, apostolul Paul, in cazul ereticilor Alexandru si Hymeneus, nu a revenit la vechile pedepse cu moartea, ci doar I-a exclus din comunitate. De fapt, crestinii primelor trei secole nici nu concepeau alta atitudine. Tertullian spune ca : “Humani iuris et naturalis potestatis, unicuique quod colere, nec alii obest aut prodest alterius religio. Sed nec religionis est religionem colere, quae sponte suscipi debeat, non vi.”. Cu alte cuvinte, el ne spune ca legea naturala permite oricarui om sa-si urmareasca vocea interioara, in practica unei anumite credinte, din moment ce este o chestiune de proprie vointa, nu de fortare. Totodata, Celsus acuza pe crestini de persecutia disidentilor cu moartea, arderea pe rug si tortura, acesta bazandu-se pe Vechiul Testament. Ca replica, Origen este multumit cu a spune ca trebuie sa existe o distinctie clara intre crestini si evrei deoarece urmeaza invataturile a doua figuri religioase diferite: Iisus si Moise. Adevarul este ca, la momentul respectiv, devenise deja imposibil sa fii evreu crestin deoarece nu se mai supuneau in totalitate legilor moizaice. Astfel, ei nu mai erau liberi sa-si omoare dusmanii si sa arda violatorii legii crestine. Sfantul Ciprian din Cartagina, desi inconjurat de nenumarati schismatici si crestini fatarnici, a dat la o parte sanciunile din Vechiul Testament, care pedepsea rebelii impotriva preotilor, cu moartea: “Nunc autem, quia circumcision spiritalis esse apud fideles servos Dei coepit, spiritali gladio superbi et contumaces necantur, dum de Ecclesia ejiciuntur.”. Religia era de natura spirituala, astfel incat si sanctiunile luau acelasi caracter, iar excomunicatul a inlocuit moartea. Lactanius, deoarece era martorul unor represalii extrem de sangeroase, a scris “Institutiile divine”, in 308 e.n.. El, de asemenea, promova libertatea completa a credintei, scriind: “Religia este o chestiune de proprie dorinta, ea nu poate fi fortata nimanui. La ce folos este cruzimea? Ce legatura are roata de tortura cu pietatea?Cu siguranta adevarul nu are nimic de-a face cu violenta… Este adevarat ca nu exista nimic la fel de important precum religia si ca trebuie aparata cu orice pret. Este adevarat ca trebuie protejata, insa murind pentru ea, nu omorand pe altii; prin proprie tortura, nu prin violenta; prin credinta, nu prim crima. ” Invatatii si invatatorii crestini, ai primelor trei secole, au insistat mult pe libertatea religioasa completa. Pe langa asta, de fiecare data cand comparau legea crestina si cea mozaica, subliniau faptul ca , in cea dintai pedeapsa ereticilor era spirituala, iar in cea din urma, ea se concretiza in torturi si moarte. Cu toate astea, succesorii imperiali ai lui Constantin au inceput curand sa se vada ca stapani ai conditiilor temporale si materiale ale Bisericii. In acest timp, ei au pastrat si titlul de Pontifex Maximus, in acest fel mentinandu-si si puterea civica. De multe ori, insa, s-au evidentiat tendinte arianiste, de a persecuta episcopii ortodocsi. Totusi, sf. Hilar din Poltiers si multi altii au protestat vehement impotriva oricarei folosiri a fortei in religie, atat pentru raspandirea crestinismului, cat si pentru pastrarea credintei. In acest scop au cerut de multe ori inlocuirea decretelor crude din Vechiul Testament cu invataturile blande ale lui Christos. Cu toate astea, succesorii lui Constantin nu au fost niciodata convinsi, astfel incat au dat, cu teribila regularitate, edicte penale impotriva ereticilor, care constau un confiscarea proprietatilor, exilare sau chiar moarte. Cea din urma, insa, se aplica doar unor anumite tipuri de erezie; In concluzie, pana acum am avut de-a face cu legislatia Statului Crestin. Inca de pe acum se pot observa anumite ezitari ale unor capi ai Bisericii fata de aceasta. La sfarsitul secolului al patrulea, manicheismul, donatismul si priscilianismul erau cele mai cunoscute erezii. Alungat din Roma si Milano, machiaeismul a cautat refugiu in Africa. Desi au fost gasiti vinovati de invataturi si fapte pline de pacat, Biserica a refuzat sa invoce puterea civila impotriva lor, episcopul de Hippo refuzant explicit acest lucru. El a cautat revenirea lor pe continentul european prin acte publice si private de subminare a Bisericii, iar eforturile sale chiar au avut succes. Intr-adevar, aflam de la acesta ca primii care au folosit puterea civila pentru a se apara impotriva Bisericii au fost donatistii.Sf. Optatus din Mileve a aparat puterea civica astfel: “…de parca nu ar fi permis sa fim rezbunatorii lui Dumnezeu si sa pronuntam sentinte de moarte!… spui ca statul nu are dreptul sa pedepseasca in numele Lui. Totusi, nu in numele Lui Moise si Phineas au consimtit la moarte pe cei ce venerau vitelul de aur si care dispretuiau adevarata religie?”. Aceasta a fost prima data cand un episcop catolic a sustinut o interferenta a Statului in probleme de religie. Tot pentru prima data s-a apelat la Vechiul Testament, desi asemenea incercari fusesera respinse de invatatorii crestini anteriori lui. Sf. Augustin s-a opus folosirii fortei si a incercat sa revina la corectarea ereticilor prin invataturi. In final, totusi, si-a schimbat parerea. Motivele ar putea fi, pe de o parte, excesele incredibile ale circumcelionilor, sau rezultatele bune obtinute prin violenta. Este interesant de observat faptul ca, in scrisorile catre inaltii statului, el descrie ereticii ca “miei”, ce pot fi adusi inapoi pe calea cea bune, si incurajeaza tolerantal. Pe de alta parte, cand vorbeste despre donatisti, admite ca uneori o “severitate salutara” ar fi in interesul acestora si al comunitatii de crestini. Cat despre priscilianism, cateva lucruri raman neclare, in ciudat descoperirilor recente. Totusi, este sigur ca Priscilian, episcopul de Avilia, din Spania, a fost acuzat de erezie si gasit vinovat. El a apelat apoi la imparatul Maximus, la Trier, dar spre nefericirea lui, acolo a fost condamnat la moarte. Chiar Priscian, constient de propria nevinovatie, a consimtit metoda sabiei impotriva manichaenilor. Totusi, majoritatea nu au aparat cruzimea lui, astfel incat, condamnandu-l la moarte, au reusit sa-I dovedeasca propria latura intunecata. Sf. Martin din Tours, prezent la Trier, a cerut autoritatea ecleziastica de acuzare, promitand ca nu va varsa nici o picatura din sangele lui Priscilian. El a argumentat ca depozitiile celorlalti episcopi vor fi de ajuns pedeapsa, iar varsarea sangelui ar fi impotriva Legii Divine. Dupa executie el a blamat pe ambii acuzatori si pe imparat si a refuzat mult timp sa mai tina slujbe cu asemenea episcopi, el nefiind in nici un el responsabil pentru moartea lui Priscilian. Marele episcop din Milan, sf. Ambrozie, a descris executia respectiva drept o crima. Priscilianismul, totusi, nu a disparut odata cu moartea conducatorului. Din potriva, el s-a raspandit extraordinar de repede, iar , datorita adoptiei manichaeismului, a devenit o amenintare publica mai mare ca niciodata. Astfel, judecata severa a Sf. Augustin si Sf. Gerome impotriva priscilianismului a devenit de neinteles. In 447 Leo cel Mare a revenit asupra acestei probleme. Lui I s-a parut natural ca regulile timpului sa pedepseasa asemenea sacrilegii si sa omoare intemeietorul acestei secte si pe urmasii lui. El mai adaoga ca acestea sunt, de fapt, in interesul Bisericii: “quae etsi sacerdotali contenta iudicio, cruentas refugit ultiones, severis tamen christianorum principum constitutionibus adiuratus, dum ad spiritale recurrunt remedium, qui timet corporale suplicium”- desi Biserica era de natura spirituala, raspandita de episcopi si era impotriva varsarii de sange, ea era totusi ajutata de severitatea imperiala. Logica acestui rationament consta in : frica de pedepse corporale ii va indrepta pe cei vinovati de erezie spre o schimbare de parere. Ideile ecleziastice ale primelor cinci secole pot fi sumarizate astfel: Biserica nu ar trebui sa verse sange sub nici un pretext(sf. Augustin, sf. Ambrozie, sf. Leo si altii) Alti invatati, precum Optatus din Mileve sau Priscilian, credeau ca Statul putea sa pronunte sentinte de moarte ereticilor in cazul in care bunastarea populatiei era amenintata; Majoritatea credeau ca pedeapsa cu moartea, atunci cand nu exista crime civile, nu era de conceput, in spiritul crestin. Henry Charles Lea, istoricul american, departe de a fi impartial, scrie in opera sa “Istoria Inchizitiei in Evul Mediu”: Nu trecusera decat 22 de ani de la macelul lui Priscilian, ca urmasii lui au facut atat de multe valuri, incat Leo I, cand erezia parea sa reinvie, in 447, nu numai ca a justificat actul de ucidere a lui Priscilian, ci a si declarat ca , daca cei ce urmeaza o asemenea erezie ar fi lasati sa traiasca, acesta ar fi sfarsitul legii umane si Divine. Pasul final a fost facut, iar Biserica incepe clar suprimarea ereziilor, cu orice cost. Este imposibil sa nu atribuim edictele succesive, inca din vremea lui Teodosie cel Mare, prin care ereticii erau pedepsiti cu moartea, influentei ecleziastice. In acest text, Lee transfera papei cuvintele imparatului si arata exact opusul adevarului istoric. Inaltii Bisericii au fost impotriva violentei, dupa cum am aratat mai sus, iar cei care I-au persecutat atat de sever pe eretici, pana atunci, apartineau puterii imperiale, nu ecleziastice. In jurul anului 1000, Manicheaismul din Bulgaria, sub diferite nume, s-a raspandit in Europa de Vest. Ei erau numerosi in Iralia, Spania, Galia si Germania. Sentimentul crestin popular s-a dovedit curand impotriva acestor secte si a avut ca rezultat persecutii pe plan local. In 1122 regele Robert cel Pios “deoarece se temea pentru siguranta regatului si salvarea sufletelor”, a ars de vii treisprezece cetateni(ecleziasti si laici), la Orleans. In alte locuri, asemenea acte erau datorate izbucnirilor populatiei. Dupa cativa ani, episcopul din Chalons a observat ca sectele se raspandeau in dioceza lui si a cerut sfaturi lui Wazo, episcopul din Liege. Acesta a raspuns ca persecutiile erau impotriva spiritului crestin, deoarece insusi Iisus a spus ca neghina trebuie sa creasca impreuna cu graul pana in Ziua de Apoi, deoarece “neghina” poate oricand fii convertita. Acest principiu nu a putut fi intotdeauna respectat. Astfel, in Goslat, in jurul Craciunului , in 1051 si 1052, mai multi eretici au fost spanzurati deoarece imparatul Henry III vroia sa previna raspandirea “leprei ereziilor”. Cativa ani mai tarziu, in 1076 si 1077, un catarist a fost condamnat la arderea pe rug, de catre episcopul din Cambrai. Altor catahisti, in ciudat interventiei arhiepiscopilor, li s-a acordat dreptul la alegere intre exilare si spanzurare. In 1114, episcopul din Soissons a tinut ereticii in orasul sau episcopal. Dar in timp ce el plecase la Beauvais, pentru un sinod, “populatia credula, de frica devenirii unui obicei din inima prea buna a ecleziasticilor, a navalit in temnita, a scos pe acuzati afara si I-a ars de vii”. In 1144 Adalerbo II din Liege a sperat sa converteasca cativa cataristi prin invataturi, insa gloata, mai putin indulgenta, I-au luat pe nefericiti pe sus si, cu mari eforturi, episcopul a reusit sa salveze pe cativa dintre acuzati de la moarte. O drama asemanatoare a avut loc la Cologne, unde arhiepiscopul si cativa preoti incercau sa readuca pe calea cea buna cativa eretici, cand multimea I-a luat din custodia Bisericii si I-a ars de vii. Cei mai cunoscuti eretici ai vremii, Peter din Bruys si Arnold din Brescia au avut o soarta similara: primul a murit ca o victima, pe rug, iar celalalt sub toporul unui calau, ca victima a dusmanilor sai politici. Dintre toti episcopii vremii, singurul care a apelat la puterea civica pentru pedepsirea ereticilor a fost Teodor din Liege, succesorul lui Wazo si predecesorul lui Adalbero II. Printre cei mai respectati oameni ai vremii erau Peter Canter si sf. Bernard din Clairvaux. Cel din urma spune : Fie ca sunt gasiti vinovati, fie ca si-au marturisit singur pacatele, catharistii nu trebuie omorati, mai ales daca nu au pornit nici un atac asupra Bisericii. Bagati-I in inchisoare daca doriti, dar nu-I ucideti! Atat de departe era sf. Bernard de a fi de acord cu metodele oamenilor din Cologne, incat a formulat axioma “fides suadenada, non imponenda”(prin convingere, nu violenta, vor fi castigati oamenii). Cei vinovati vor fi excomunicati, iar daca e necesar, tinuti captivi, pentru siguranta altora(“aut corrigendi sunt ne pereant, aut, ne perimant, coercendi”). Sinoadele timpului spuneau acelasi lucru. Spre exemplu, sinodul de la Reims din 1049, sub Leo IX, cel de la Toulouse in 1119, la care a prezidat Callistus II, iar, in final, conciliul Lateran din 1139. Persecutia ocazionala a ereticilor din aceasta perioada este atribuit, fie diferitilor conducatori, fie populatiei fanatice, insa in nici un caz puterii ecleziastice. E adevarat, existau inca de pe atunci canonisti care sustineau un tribunal al Bisericii, insa aceasta idee era tratata strict academic, cu nici un impact asupra vietii reale. Maxima lui Peter Cantor era inca auzita: “Catharistii, desi condamnati in mod divin, nu trebuie pedepsiti prin moarte.” La jumatatea secolului al 12-lea, erezii derivate ale catharismului se raspandeau cu o rata alarmanta si amenintau, nu numai existenta Bisericii, ci si insasi societatea crestina. Ca raspuns la acestea, in Germania, Spania si Franta, s-a nascut o lege nescrisa, care condamna ereticii la moarte pe rug. Anglia ramane in tot acest timp neatinsa de erezii. Cand in 1166, aproximativ 30 de eretici isi fac loc in societate, Henry II ordona ca ei sa fie arsi pe frunte cu sabia incinsa, sa fie batuti in piata publica si apoi izgoniti. Pe deasupra, el interzice oamenilor sa-I ajute in orice fel, astfel incat acestia sa moara, partial de foame, partial din cauza frigului ierinii. Philip din Flanders, ajutat de William de White Hand, arhiepiscop de Reims, a fost extrem de sever. Ei au ars pe rug multi cetateni de pe domeniile lor : clerici, cavaleri, tarani, vaduve, fete batrane. De asemenea, ei le-au confiscat terenurile si le-au impartit intre ei. Aceastea s-au intamplat in 1183. Intre 1183 si 1206 episcopul Hugo de Auxerre s-a comportat asemanator cu neo-manichaenistii. Regele Philip Augustus al Frantei a ars de vii opt catharisti in 1200, la Troy, unul la Neves in 1201, mai multi la Braisne-sur-Vesle in 1204 si altii mai numerosi in Paris-“preoti, clerici, oameni ai legii si femei ce apartineau sectei.”. raymund V din Toulouse(1148-1194) a promulgat o lege prin care pedepsea cu moartea membrii sectei si pe simpatizantii lor. Oamenii inarmati ai lui Simon de Montfront credeau ca urmeaza aceasta lege, in 1211, cand se laudau cu felul in care au ars de vii oameni si cu faptul ca vor continua sa faca asta..In 1197, Peter I, regele din Aragon si Cont de Barcelona, a dat un edict de obedienta, prin care waldensianii si alti schismatici erau exilati; totusi aceasta secta s-a pastrat in regatul lui. Legislatia ecleziastica era departe de acesta severitate. Alexander III, la Conciliul Lateran din 1179 a reinnoit decizia luata deja de schismaticii din Sudul Frantei si a cerut suveranitate seculara pentru a reduce la tacere pe cei ce deranjau ordinea publica. S-a decis aruncarea lor in temnita si confiscarea bunurilor vinovatilor. Datorita acordului din Verona, la care au participat Lucius III si imparatul Frederic Barbarossa, ereticii din orice comunitate trebuia gasiti, adusi in fata tribunalului episcopal, excomunicati si apoi lasati in voia puterii civile, care ii va pedepsi, cum va gasi de cuviinta. “Continuatio Zwellensis altera, ad ann. 1184” descire cu acuratete conditia ereticilor, spunand ca ei au fost excomunicati de catre papa, pusi sub puterea civila de catre imparat, iar proprietatile le-au fost confiscate. Sub papa Inocentiu III, nimic nu a fost facut pentru a intensifica persecutia ereticilor. Din potriva, el le-a oferit o raza de actiune mai larga prin Al patrulea Conciuliu Lateran(1215). Acest act a fost, intr-adevar, ca un serviciu adus ereticilor deoarece procedurile canonice regulare astfel introduse, cautau sa tempereze injustitia din tribunalele civile din Franta, Germania si Spania. II. Inchizitia Inchizitia in Evul Mediu Originea In primele trei decenii ale secolui al 13-lea, Inchizitia, ca o institutie, nu a existat. Totusi, dupa un timp, Europa a ajuns sa recunoasca adevarata faptul ca Catharistii reprezentau o amenintare foarte mare. Inca din secolul 10, conducatorii bizantini au luat masuri impotriva ereticilor. Imparateasa Teodora a dat ordin de ucidere a numerosi paulicieni, iar in 1118, imparatul Alexius Comnenus I-a tratat pe bogomili cu severitate asemanatoare. Toate acestea nu I-au impiedicat, totusi, sa patrunda si in Europa de Vest. Aceste secte erau extrem de agresive fata de crestini si de guvernul feudal prin atitudinea lor fata de juraminte, pe care nu le tolerau sub nici o forma. De asemenea, ei erau periculosi pentru insasi propagarea rasei umane deoarece, pentru ei, nu exista casatoria, iar cat despre datoria lor de sinucidere(Endura), se spune ca mai multi catharisti au murit de pe urma acesteia, decat de pe urma Inchizitiei. Asadar, a fost necesar ca masuri represive sa fie adoptate impotriva unor invataturi atat de revolutionare. In Franta, Louis VIII a decretat in 1226 ca persoanele excomunicate, de catre episcopul diozecei, sau de catre delegatul sau, vor primi debita animadversio. In 1249 Louis IX a ordonat baronilor sa procedeze cu ereticii asa cum dicteazadatoria(de ipsis faciant quod debebant). Un decret al Conciliului din Toulouse(1229) face para probabil ca in Franta, moartea pe rug, sa fi fost deja parte a debita animadversio. In acest punct deja nu se mai poate distinge vina intre puterea ecleziastica si cea regala, respectiv imperiala. Asadar, pana in 1224, nu exista nici o lege imperiala care ordona arderea pe rug a ereticilor. Cea din Lombardy din 1224, este prima prin care moarte pe rug este mentionata. Legile date in 1220 si 1224 au fost adoptate in legislatia criminala ecleziastica in 1231 si au fost curand aplicate si la Roma. In acel moment s-a nascut Inchizitia Evului Mediu. Care era imediata provocare? Sursele timpului nu ne dau nici un raspuns. Episcopul Douais, a incercat, in lucrarea sa “L’Inquisition. Sus Origines. Sa procedure”, publicata in Paris in 1906, sa explice aparitia acestei institutii ca un rezultat al dorintei papei Grigore IX de a nu amesteca actiunile lui Frederick II, cu doctrina bisericeasca. In acest scop, el a infiintat un tribunal ecleziastic, distinct. El dorea o distinctie clara intre Imperium si Sacerdotium, deoarece nu au fost putin cazurile in care dusmani politici au fost ucisi sub pretextul ereziei. Un tribunal pur din punct de vedere spiritual avea sa asigure libertatea ecleziastica si autoritatea acestuia deoarece era in mainile unor oameni experti ai cunoasterii si cu reputatie impecabila. Pe de alta parte, pentru a satisface si dorintele imparatului, codul penal al imperiului a fost, de asemenea, adoptat, in linii mari. Noul Tribunal a) Caracteristicile esentiale Papa, initial, nu a stabilit Inchizitia ca un tribunal distinct si separat; el a numit judecatori speciali, permanenti, care executau functiile doctrinei in numele papei. Acolo unde erau ei, acolo se afla si Inchizitia. Caracteristicile acestei institutii nu erau, in acel moment, procedurile diferite, examinarile secrete ale martorilor sau urmarirea ereticilor in orice loc. Acestea erau practicate de catre orice tribunal al vremii. De asemenea, nu se caracteriza nici prin tortura, confiscari sau aruncari in temnita. Inchizitorul doar vorbea, fiind un judecator permanent, actionand in numele Papei si avand drept legal de a apara Credinta. Acesta pronunta si sentinta. In exact acelasi timp, s-au nascut doua noi ordine calugaresti : dominicanii si franciscanii. Acestia, din cauza pregatirii lor teologice si datorita faptului ca nu puteau fi influentati de lucruri lumesti(teoretic, cel putin), pareau candidatii perfecti pentru a indeplini rolul Inchizitorului. De asemenea, se credea ca, datorita popularitatii lor din randul oamenilor, acestia nu vor intampina obstacole prea mari. Totusi, inchizitorii nu erau alesi numai din randul acestor calugari. In decretul sau din 1232 Frederick II ii numeste inquisitores ab apostolica sede dator. Doiminicanul Alberic, in Noiembrie 1232, a trecut prin Lombardia, si a observat cum inquisitor haereticae pravitatis. Dominicanii din Friesbach au fost alesi inca din 27 Noiembrie 1231, iar pe 2 Decembrie 1232, manastirile din Strasbourg, Wurzburg, Ratisbon si Bremen au primit aceeasi oferta. Se stie ca dominicanii au fost trimis ca inchizitori in 1232 in Franta, pe teritoriul Rinului, in dioceza Tarragona, in Spania , si in Lombardia; in 1233 in Franta, pe teritoriul Auxerre, in provinciile ecleziastice din Bourge, Bordeaux, Narbonne, Auch, si in Burgundia; iar in 1235 in provincia ecleziastica a Senei. In final, in jurul anului 1255, gasim Inchizitia in plina actiune, in toate tarile din centrul si vestul Europei.(Toulouse, Sicilia, Aragon, Lombardia, Franta, Germania, Brabant si Germania). Numirea dominicanilor si franciscanilor ca inchizitori, nu avea sub nici o forma, intentia de submina autoritatea episcopilor. De altfel, papa Grigore IX a mentionat ca, daca inchizitorii vor manifesta vreodata intentia de a actiona independent, fie ca autoritatea episcopala sa ii mentina in limitele corecte. Inca din 1254 Inocentiu IV a interzis pedeapsa cu moartea fara consimtamantul episcopal. Ordine asemanatoare au dat si papa Urban IV in 1262, Clement IV in 1265, Grigore X in 1273, Boniface VIII si Clement V. scopul acestora era ca sentinta sa nu fie influentata de posibilele capriciile sau lipsa de obiectivism a inchizitorilor. Era o povara foarte grea pentru un inchizitor, aceea de a alege -indirect- intre viata si moarte.biserica a insistat ca, un asemenea om, sa posede calitatile unui bun judecator, sa aiba un zel special pentru credinta, pentru salvarea sufletelor si extirparea ereziilor; el nu trebuia sa recurga, sub nici o forma, la manie sau pasiune, sa nu se lase influentat de nici o oferta sau amenintare, insa totusi, sa nu fie lipsit de bunatate. El trebuia sa acorde mila, atunci cand permiteau circumstantele, sa asculte de sfatuitorii sai si sa nu se increada prea mult in sine sau in aparente deoarece, cel mai des, ceea ce e aparent, e neadevarat. Astfel descriu Bernard Gui si Eymeric(in functie multi ani), inchizitorul ideal: “sa nu pedepseasca pe cei rai, ranindu-I pe cei nevinovati”. Departe de a fi inumani, ei au fost oameni cu caracterul nepatat, iar multi dintre ei au fost canonizati de catre Biserica. Nu avem nici nu motiv sa consideram judecatorul ecleziastic medieval inferior judecatorilor contemporani. b) Procedura Aceasta incepea, de obicei, cu un termen “de gratie” de o luna, proclamat de inchizitor oricand venea intr-un district. Locuitorii erau chemati in fata acestuia. Celora care recunosteau, din proprie initiativa, li se administra o pedeapsa usoara, niciodata incarcerarea sau darea pe mana puterii civile. Totusi, relatiile cu locuitorii unui district ofereau informatii valoroase, precum zona in care sa caute ereticii. Astfel, dovezile impotriva acuzatilor erau smulse fara vointa lor. Acuzatii erau apoi citati in fara judecatorilor, iar procesul incepea. Daca acestia recunosteau, in orice moment, vinovatia lor, se aplica ceea ce am descris mai sus. Dar in cele mai multe cazuri, acuzatii negau totul. David din Augsburg a subliniat patru metode a extrage confesiunea: Frica de moarte. De exemplu I se dadea de inteles acuzatului ca rugul il astepta, in cazul in care nu recunoaste. Incarcerarea lui, uneori fara mancare sau apa Vizite ale altor oameni care fusesera judecati anterior, pentru a-l convinge de avantajele liberei confesiuni tortura c) Martorii Cand nu se admitea nimic, din proprie vointa, dovezile erau smulse. Legal, trebuiau sa existe cel putin doi martori, desi judecatorii rareori tineau cont de numarul acesta. Principiul era ca marturia unui excomunica, un “infam” nu valora nimic in fata curtii, insa, in urmarirea adevarului, sau adevarului dorit, acest principiu a fost dat la o parte, iar marturiile acestor oameni sunt luate la intreaga lor valoare. Aceasta a aparut inca din secolul 12 in “Decretum Gratiani”. Abia in 1261, dupa ce Alexandru IV le-a adus la tacere scrupulele inchizitorilor, acest nou principiu a fost adoptat in teorie si in practica. Aceasta grava modificare a fost aparata de urmatorul argument: intalnirile ereticilor se intampau in secret, astfel incat nimeni in afara de ei insusi, nu se pot demasca. Chiar inainte de infiintarea Inchizitiei, numele martorilor erau ascunse fata de acuzat, aceasta practica fiind legalizata de Grigore IX, Inocentiu IV si Alexandru IV. Boniface VIII, totusi, a inlaturat-o prin bula sa “Ut commissi vorbis officii” si a comandat ca in toate procesele, inclusiv cele inchizitoare, martorii sa fie numiti acuzatului. Nu exista nici o examinare a acuzatului, iar marorii apararii aproape nu existau deoarece riscau sa fie considerati, la randul lor, eretici sau simpatizanti ai acestora. Acuzatii nu primeau nici un consilier legal, astfel incat ei erau nevoiti sa raspunda la orice acuzatie, din punct de vedere personal. Aceasta practica, de asemenea, nu e noua. In 1205, Inocentiu III, prin Bula sa “Si adversus vos” interzice orice ajutor legal acordat ereticilor: “este strict interzis ca voi, notarii sau avocatii, sa ajutati ereticii in orice fel”. Dar aceasta severitate s-a relaxat curand, si chiar in zilele lui Eymeric parea obicei universal de a acorda acuzatuluiun sfatuitor legal. Acesta, la randul lui, trebuia sa fie deasupra oricarei suspiciuni. In primul rand, acuzatul putea face cunoscute numele dusmanilor sai.: daca acuzatiile veneau din partea lor, acestea erau desconsiderate. In plus, era, fara discutie, in avantajul acuzatului ca matorii falsi sa fie pedepsiti fara mila. Bernard Gui povesteste o situatie in care tatal isi acuza fiul de erezie. Imediat ce nevinovatie fiului este scoasa la lumina, falsul acuzator este inchis pe viata. Sperjurul, in zilele acelea, era considerat o ofensa extrem de mare, in special cand era comisa de un martor fals. Acuzatul mai avea de partea lui faptul ca decizia apartinea atat inchizitorului, cat si episcopilor si, in cazurile dificile, si altor oameni- boni viri. Boni viri erau adesea chemati. Treizeici, patruzeci, optzeci sau mai multi oameni-laici sau clerici, erau chemati. Acestia erau de rang inalt, cu onoarea nepatata si jurau sa dea cel mai bun verdict posibil, data fiind cunoasterea si credinta lor. Desi votul oor era doar unul de asistenta, de cele mai multe ori pedeapsa sa dadea in concordanta cu parerea lor. Judecatorii mai erau asistati de un consilium permanens, format din alti judecatori. Acuzatul mai avea si alte arme, precum dreptul de a cere o schimbare de judecator, in cazul care judecatorul aratase semne partialitate. In acest caz de apela la Roma. Insusi Eymeric a trebuit sa mearga o data la Roma pentru a se apara. Puterea suprema hotara daca judecatorul a fost sau nu impartial si rejudeca acel caz. d) Pedepsele Acuzatul nu era, in mod normal, tinut in inchisoare, pe timpul procesului. El era supus unui juramant, la inceput, prin care declara ca nu va face nici o incercare de a fugi, ca se va prezenta in fata tribunalului oricand este nevoie si ca, in final, ca accepta verdictul, oricare ar fi acesta. Judecatorii tineau extrem de mult la acest juramant; daca acuzatul il pastra, acesta era mai favorabil, insa daca il incalca, severitatea nu se lasa prea mult asteptata. Multe secte respingeau juramintele, ca parte a principiilor sale. Astfel, o incalcare a unui juramant trada inca un semn de erezie. Anumiti oameni erau incredintati cu aducerea acuzatului in fata curtii “viu sau mort”. Probabil ca era o povara greu de suportat pentru cel presupus eretic, insa era cu mult preferabil lungilor luni de inchisoare, cu conditii dezastroase. Curios, tortura nu era vazuta ca o metoda de a pedepsi pe cineva, ci era folosita doar pentru a extrage anumite marturii. Nu era de origine ecleziastica si a fost, mult timp, interzisa in tribunalele ecleziastice. Aceasta a fost autorizata abia la 20 de ani dupa fondarea Inchizitiei. A fost acceptata pentru prima data de Inocentiu IV in bula sa “Ad extirpanda”, in 15 Mai, 1252. Aceasta a fost confirmata de catre Alexandru IV, pe 30 Decembrie 1259, si de catre Clement IV in 1265. Limita atatsata torturii era citra membri diminutionem et mortis periculum- nu putea cauza pierderea vietii sau a membrelor. Aceasta metoda era amanata foarte mult, recurgandu-se la ea doar in cazul in care s-au epuizat orice alte forme de a smulge o marturie. Dupa experienta indelungata, Eymeric declara ca “Quaestiones sunt fallaces et inefficaces”- tortura este deceptionanta si ineficace. La inceput, totura era considerata atat de odioasa, incat clericiilor nu le era permis sa asiste. Uneori, ea trebuia intrerupta pentru a permite inchizitorului sa isi continue examinarea. Astfel, pe 27 Aprilie 1260, Alexandru IV a permis inchizitorilor sa-si desfasoare activitatea insasi in camera de tortura, iar pe 2 August 1262, Urban IV a reinnoit aceasta decizie. Regula generala spunea ca la tortura se putea apel o singura data. Aceasta regula era insa deseori flexibila- pentru fiecare dovada, tortura putea fi reutilizata. Durerea era administrata victimei, nu ca o repetitie, ci cu continuitate, dupa cum spunea Eymeric: “quia, iterari non debent, nisi novis supervenitibus indiciis, continuari non prohibentur”. Dar ce se intampla daca, acuzatul, eliberat de sub instrumentele de tortura, nega ceea ce tocmai marturisise? Unii erau de acord cu Eymeric, care spunea ca in acest caz, acuzatii trebuiau eliberati. Altii credeau ca tortura trebuia continuata deoarece acuzatul se autoincriminase mult prea tare prin ceea ce a marturisit anterior. Chiar si matorii erau torturati, uneori, desi nu se discuta vinovatia lor, ci a acuzatului. Aceasta era decizia inchizitorului. Chiar daca presupusul eretic era gasit vinovat, fie prin marturia martorilor, fie prin a sa, era permisa tortura sa pentru maturii impotriva prietenilor sau a rudelor. Era impotriva oricarei legi umane sau divine ca tortura sa fie aplicata, precum scrie in “Sacro Arsenale, overo Practica dell Officio della Santa Inquisizione”(Bologna,1665 ), decat daca judecatorul era de parere ca acuzatul este complet vinovat. Este acum clar cat de superficiala era atat de mult folosita expresie “confessionem esse veram, non factam vi tormentorum”(confesiunea a fost adevarata si libera), desi ceea ce au marturisit, a fost dupa ce tortura a incetat. Desi aceasta este rareori mentionata in arhivele Inchizitiei(in 636, iar apoi doar in 1309), nu dovedeste ca ea nu era folosita. Deoarece ea era aplicata in afara curtii de judecata, iar tot ce interesa era marturia “de buna voie”, nu se ivea deloc prilejul de a o mentiona. Pe de alta parte, este adevarat istoric ca papii sustineau mereu ca tortura nu trebuie sa pericliteze viata ulterioara, iar abuzurile extrem de grave trebuiau scoase din uz. Consulii din Carcassonne s-au plans papei, regelui Frantei si episcopilor locali de inchizitorul Jean Garland, in 1286. Ei il acuzat de administrarea torturii intr-un mod complet inuman, acest caz nefiind unul izolat. Cazul lui Savonarola nu a fost, nici pana acum, lamurit in totalitate. Raportul oficial spune ca el a suferit trei si jumatate tratti da fune. Cand Alexandru VI s-a aratat nemultumit de intarzierea procesului, guvernul florentin s-a scuzat, spunand ca Savonarola era un om extraordinar de incapatanat, cu o capacitate foarte mare de indurare, deoarece I se aplicase torturi viguroase zile de-a randul. Putem aminti o serie de esecuri, ce au devenit mai regrete ale istoriei, datorita torturii, ca de exemplu cazul templarilor sau a Joanei D’Arc. Cea mai severa pedeapsa era excomunicarea si abandonarea vinovatului puterii civile. “ultra non habeat quod faciat pro suis demeritis ipsum, idcirco, eundum reliquimus brachio et iudicio saeculari”- din moment ce Biserica nu ii mai poate pedepsi faptele, il lasa pe mana puterii civile.Pedeapsa, ca o sanctiune legala este intotdeauna ceva sever si dureros. Exista, totusi, o distinctie esentiala intre pedeapsa ecleziastica si cea civila. Pe cand cea civila urmareste sanctiunea, ca un rezultat al incalcarii legii, cealalta urmarest corectarea delincventului, astfel incat el este obligat sa mearga la slujbe, sa se impartaseasca, sa nu munceasca, sa nu injure, etc. Au existat si cazuri in care, datorita batranetii, a lipsei unui alt sustinator al familei, vinovatului sa I se anuleze partial sau complet pedeapsa, datorita milei inchizitorului. Astfel, inchisoarea pe viata a fost redusa la o amenda foarte mare, participarea la o cruciada a fost considerata pelerinaj, iar un pelerinaj mai scurt a devenit o vizita pana la o manastire apropiata. Roma a cenzurat unii inchizitori pentru ca au fost prea duri, insa niciodata pentru ca fusesera prea milosi. Incarcerarea nu a fost vazuta mereu ca pe o pedeapsa in sine, ci mai mult ca pe o oportunitate de caire. Ea se numea immuratie(de la termenul latin murus = perete) sau incarcerare si era pentru o perioada clara de timp, sau pe viata. Murus strictus seu arctus, sau carcer strictissimus, implica inchiderea intr-o celula intunecata, singur, iar uneori tinut in lanturi. In practica, existau si cazuri de libertate mult mai mare, de genul vizitelor libere in afara temnitei. In acelasi fel, existau si cauzuri de severitate mult mai mare, in care prizonierul era legat de perete cu lanturi. Calugarii gasiti vinovati, erau pusi in lanturi in propria manastire, fara a putea vorbi cu vreunul dintre fratii sai de cruce. Inchisoarea sau celula era numita “In Pace” si era, intr-adevar o ingropare de viu. A fost vazuta, asadar, ca o favoare remarcabila atunci cand, prin arhiepiscopul din Toulouse, regele Frantei a permis in 1330, vizite lunare la “In Pace”, decizie cu care calugarii dominicani nu erau de acord. Desi celulele erau gandite in asa fel incat sa nu pericliteze viata prizonierilor, statea lor reala era deplorabila, dupa cum putem citi in documentul publicat de J.B.Vidal: “In unele celule nefericitii trebuiau sa stea in lanturi, neputand sa se plimbe si fortati sa doarma pe jos…Era foarte putina preocupare pentru curatenie. In unele cazuri nu exista lumina sau ventilatie, iar hrana era foarte proasta.” Dupa inspectiile de la Carcassonne si Albi din 1306, legatii lui Pierre de la Chapelle si Beranger de Fredol au scos prizonierii din temnite, din cauza conditiilor execrabile. In curand, totusi, s-a acceptat primirea de vin, bani sau mancare din afara, iar aceasta practica a devenit universal acceptata. Numarul de victime: Numarul de victime care a fost dat pe mana puterii civile nu se poate nici macar aproxima. Exista, totusi, informatii valoroase al unor anumite tribunale. La Palmiers, din 1381 pana in 1324, din 24 de persoane condamnate, doar 5 au fost executate, iar la Toulouse, din 1308 pana in 1323, doar 42 din 900 de oameni au intalnit moartea la mana puterii civile. Astfel, la Palmiers una din 13, iar la Toulouse una din 42 au fost arse pe rug, desi aceste locuri erau focare fierbinti de erzii. Putem sa mai adaugam ca aceasta a fost perioada cu cea mai intensa activitate a Inchizitiei. Pe eretic il astepta o soarta mai cruda, insa, daca era judecat de un tribunal secular. In 1249 contele de Raymund VII, din Toulouse, a cauzat moartea prin ardere a 40 de eretici. Numarul mare de arderi, inregistrat in unele surse, sunt fie ale Inchizitiei Spaniole, fie apartine timpului proceselor vrajitoarelor germane. De asemenea, se practica si confiscarea, insa doar in cazul celor condamnati la ardere pe rug sau la inchisoare pe viata. Aceasta metoda afecta in principal vaduvele si copiii. e) Verdictul final Decizia finala era, de obicei, pronuntata cu solemnitate la la ceremonialul sermo generalis sau auto-da-fe(act de credinta), cum se va numi mai tarziu. Cu una sau doua zile inainte, acuzatilor li se mai citea inca o data, pe scurt, acuzatiile. Cu o seara inainte li se spuneau unde sa se prezinte ziua urmatoare. Sermo-ul, un scurt discurs, incepea foarte devreme dimineata; apoi urma momentul oficialilor seculari, care era pusi sa jure obedienta fata de inchizitori, in orice moment. Urmau asa-zisele “decrete de mila”, iar in final, erau numite pedepsele vinovatilor. Acest anunt incepea de la cea mai putin importanta acuzatie, inspre cea mai grava. In final, acuzatii erau lasati pe mana puterii civile, astfel incheindu-se sermo generalis. Zonele in care Inchizitia s-a raspandit cel mai tare sunt Centru si Vestul Europei. Tarile scandinave nu au fost deloc implicate. In Anglia a aparut doar pentru procesul templarilor, iar in Castilia si Portugalia, odata cu ascensiunea lui Ferdinand si Isabella. In Olanda a fost introdusa odata cu dominatia spaniola, iar in Nordul Frantei a fost relativ inexistenta. Inchizitorii, se pare, erau de status ireprosabil, atat pe plan personal, cat si din punct de vedere al exercitarii functiei lor. Unii, insa, au manifestat fanatism, ducand astfel la masacre, de-a dreptul. Un exemplu este Robert le Bougre, un catharist la origine, convertit la crestinism. Acesta a ordonat executii en masse, cum a fost cea de pe 29 Mai 1239 la Montwimer in Champagne, cand acesta a ars pe rug 180 de persoane, concomitent. Procesul acestora incepuse si se sfarsise in mai putin de o saptamana. Mai tarziu, cand a auzit Roma de multele plangeri impotriva lui, acesta a fost eliberat din functie si incarcerat pe viata. B.Inchizitia in Spania Aceasta varianta mai necrutatoare a inchizitiei s-a nascut, propriu-zis, odata cu venirea la tron al lui Ferninand si a Izabelei. In acel moment, catolicismul s-a simtit amenintat din cauza numarului mare de convertiti provenind initial din evrei(Marranos) si mahomedani(Moriscos). Pe 1 Noiembrie 1478 , Sixtus IV a imputernicit pe suveranii catolici sa puna bazele Inchizitiei. Judecatorii aveau sa aiba cel putin 40 de ani, cu o reputatie impecabila, distinsi prin virtute si intelepciune, maestri ai teologiei si trebuiau sa urmeze regulile si obiceiurile ecleziastice obisnuite. Pe 17 Septembrie 1480, au fost numiti ca inchizitori dominicanii Miguel de Morillo si Juan de San Martin. In curand, vestile despre abuzurile grave ce se petreceau au ajuns la Roma. Ei au fost acuzati de sechestrare, aplicarea unor torturi inumane si uciderea multor persoane. In consecinta, papalitatea a dorit sa-I elibereze din functie, insa au intervenit Ferdinand si Isabella, astfel incat acest lucru nu s-a intamplat. O figura ce merita mentionata aici este cea a lui Thomas de Torquemada. El s-a nascut la Valladolid in 1420 si a murit pe 16 Septembrie 1498. A fost nepotului cunoscutului teolog Juan de Torquemada. In adolescenta, el a intrat in ordinul dominicanilor, in manastirea de la Valladoid, iar mai tarziu a fost numit staret al Manastirii de Santa Cruz din Segovia, functie pe care a ocupat-o timp de 22 de ani. Isabella l-a ales pe acesta confesor al sau, cat timp a fost la Segovia, iar mai apoi, cand a urcat pe tronul Castiliei in 1474, acesta a devenit unul dintre consilierii sai cei mai apropiati, refusand insa orice functii ecleziastice inalte. In acel timp, puritatea religiei catolice era amenintata, dupa cum am spus mai devreme, de numarul mare de convertiti. In 1482 papa la numit pe Torquemada , care fusese inchizitor asistent inca din 11 Februarie 1482, Mare Inchizitor a Castiliei, iar pe 17 Octombrie I-a extins influenta si asupra Aragonului. Fiind reprezentantul papei, el dicta tot ce se petrecea in interiorul Inchizitiei spaniole. El a stabilit imediat tribunale la Valladolid, Sevilia, Jaen, Avila, Cordoba si Villa-real, iar in 1484 la Saragossa, in Regatul Aragon. El a instituit si un Mare Sfat, constand din cinci membri, a caror datorie era sa-l asiste. El a convocat marea majoritate a inchizitorilor spanioli, in 1484 la Sevilia si le-a prezentat 28 de articole pentru ghidare. La acestea s-au adaugat alte cateva statute in 1485, 1488, 1498. Marranos au gasit un mod de a influenta Inchizitia din Spania. Datorita averilor sale foarte mari, acestia devenisera eztrem de influenti. In aceasta privinta, Torquemada a cerut suveranilor sa-I oblige pe evrei fie sa se converteasca la crestinism, fie sa paraseasca tara. Ca raspuns, acestia au oferit 30000 de ducati pentru a fi lasati netulburati. Evenimentul care urmeaza a intrat in legenda. Se spune ca, la aceasta, Torquemada a aparut in fata lui Ferdinand cu o cruce si I-a strigat “Iuda l-a tradat pe Iisus pentru 30 de arginti; Maria Voastra e pe cale de a-l vinde pentru 30000 de ducati. Aici este; luati-l si vindeti-l!”, lasand crucifixul pe masa. Astfel, prin manevrele lui, evreii au fost exilati din Spania in 1492. De-a lungul timpului s-a scris mult despre natura aproape inuman de cruda a lui Torquemada. Llorente spune ca, in timpul acestuia, 8800 de oameni au fost omorati pe rug, iar 9654 au fost pedepsiti prin alte metode. Aceste crifre, se pare, au fost exagerate. Chiar istoricul evreu Graetz spune “sub Primul Inchizitor Torquemada, in cursul a 14 ani cel putin 2000 de evrei au fost arsi”. Majoritatea istoricilor sunt de acord cu protestantul Peschel ca numarul de oameni morti pe rug a fost de aproximativ 200. Cu toate asteam se oare ca, in timpul vietii, el a fost privit ca un salvator. Cronicarul contemporan lui, Sebastian de Olmedo il numeste pe Torquemada “ciocanul ereticilor, lumina Spaniei, salvatorul tarii sale, onoarea oridinului sau”. Revenind la Inchizitia din Spania, aceasta a fost cu totul inlaturata odata cu revolutia din 1820. Organizarea acesteia avea in frunte pe Marele Inchizitor, pus in functie de catre papa. Astfel, el avea autoritatea de a delega inchizitori si de a primi apeluri de la toate tribunalele din Spania. El era ajutat de un Inalt Consiliu,care consta din cinci membri, asa-numitii inchizitori apostolici- doi secretari, doi relatori si un advocatus fiscalis. Philip III a dat drept, in 1618, dominicanilor de a avea un membru permanent in Consejo Supremo(Consiliul Suprem). Toata puterea era, de fapt, a acestei instituti. Fara acordul ei, nici un cavaler, preot sau nobil nu putea fi incarcerat si nici un auto-da-fe tinut. Se facea in raport anual acestuia despre starea generala a Inchizitiei. Toata lumea I se supunea, inclusiv preoti, episcopi si chiar suveranii statului. Procedurile era asemanatoare celor descrise anterior, pentru Inchizitia in tot restul Europei. In concluzie, persecutiile impotriva ereticilor au existat cu mult inaintea Inchizitiei propriu-zise, acestea fiind, de obicei, acte ale imparatilor. Abia odata cu aparitia sentimentului de aparare a catolicismului, prin forta, in randul ecleziasticilor, s-a nascut Inchizitia. Acesta a aparut treptat, de la un singur membru inchizitor, in tribunalul civic, impotriva ereticilor, pana la a deveni o institutie de sine statatoare, care a adus panica si teroare in randul atator oameni. Este inutil sa discutam aici etica sau morala actelor acesteia, ele sunt mai mult decat evidente. Cu toate astea, a fost considerata necesara, la vremea respectiva, ceea ce ii asigura un loc bine meritat in istorie. Europa de Vest Papa Grigore IX Spania 쥁@