Referat Stefan Cel Mare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Stefan Cel Mare si de asemenea puteti face Download Referat Stefan cel Mare

Citeste fragmente din Referat Stefan Cel Mare

PORTOFOLIU CUPRINSUL: 1. O  CUMPĂNĂ A  COPILĂRIEI  LUI ŞTEFAN  CEL  MARE 2. „FOST-AU ACESTU ŞTEFAN VODĂ” 3. A  FOST  ŞTEFAN  CEL  MARE  „ALES” DOMN ÎN  APRILIE  1457? DE  LA  COLOMEEA  LA  CODRUL  COSMINULUI (POZIŢIA  INTERNAŢIONALĂ  A MOLDOVEILA  SFÂRŞITUL  SECOLULUI  AL  XV-LEA) 5. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE MOLDOVEI ÎN VREMEA LUI ŞTEFAN CEL MARE 6. ÎNTRE CRUCE ŞI SABIE 7. CÂTEVA PRECIZĂRI ÎN JURUL DIAGNOSTICULUI BOLII LUI ŞTEFAN CEL MARE 8. ŞTEFAN CEL MARE ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ DIN VREMEA SA O  CUMPĂNĂ  A  COPILĂRIEI  LUI ŞTEFAN  CEL  MARE:  REUSENI,  15  OCTOMBRIE  1451    După câteva decenii de la asasinarea părintelui lui Ştefan cel Mare, autorul anonim al cronicii interne consemna: „În anul 6959 (1451), luna octombrie, 16, a venit Petru voievod, numit Aron, noaptea, şi a năvălit asupra lui Bogdan voievod la Răoseni, vineri în zori, şi i-a tăiat capul”; aşadar, enunţarea unui fapt istoric particular, prin conţinutul său intrinsec şi coordonatele sale spaţio-temporale fundamentale. În aceeaşi vreme, cronicarul polon Jan Długosz, consemnând la rându-i asasinatul, furniza câteva detalii cauzalo-circumstanţiale revelatorii: „Un oarecare Petru, pretindea că are drept la domnia Moldovei şi se înţelesese cu Alexandru ca să împărţească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, prinzându-l, îi tăie capul”. Peste puţin timp, ctitoria de la Reuseni a lui Ştefan cel Mare, înălţată, după precizarea pisaniei, pe „loc(ul) unde a fost tăiat capul tatălui său”, imortaliza, în întreaga sa amploare, tragicul destin al voievodului, aducând elemente de exactitate suplimentare şi atenţionând asupra caracterului determinant pe care el l-a dobândit în domnia epocală a urmaşului. În sfârşit, reţinând imaginea „un(ui) băieţandru ca de 12 ani alergând pe drumuri(le)” Ţării de Jos, urmărit de oamenii lui Petru Aron şi reuşind să scape numai datorită ingeniozităţii şi puterii sale de stăpânire, impresionante pentru căruţaşii care l-au oblăduit apoi, tradiţia istorică populară indica una din implicaţiile conflictuale imediate ale asasinatului, precum şi rezonanţele sociale nebănuite ale acestuia. Fără a excela în amănunte, informaţia directă, provocată de reflexul faptului particular în conştiinţa epocii, a oferit deci istoriografiei moderne coordonatele de bază ale acestuia, dezvăluindu-i mobilul nemijlocit, datum-ul desfăşurării şi consecinţa imediată. Poate tocmai de aceea el nici nu a reţinut atenţia istoricilor decât în măsura în care elementele sale componente se cereau a fi explicitate şi încadrate în ansamblul relaţional din care făceau parte, iar cea dintâi reconstituire istorică integrală a sa, în spiritul criticii obiective a izvoarelor, a rămas aproape neschimbată până astăzi. Cu toate acestea, reflectarea ştiinţifică asupra unora din aspectele sale alcătuitoare a înregistrat o permanentă efervescenţă, alimentată fiind, mai ales, de neconcordanţa elementelor cronologice aflate în cauză, de locul descoperirii lespedei funerare pusă pe mormântul lui Bogdan al II-lea sau, în sfârşit, de originea acestuia, ca mobil al adversităţii care a generat asasinatul. Într-adevăr, plasând evenimentul, conform relatării cronicăreşti, în săptămâna lunii octombrie a anului 1451 care cuprinde data calendaristică 16, se constată o eroare computistică, minimă de altfel, întrucât zilei de vineri îi corespunde data de lună 15. Necesitatea rectificării uneia din cele două informaţii devenea astfel evidentă, dar abia descoperirea pietrei mormântale a defunctului, conservând data de 15 octombrie, a soluţionat dilema în favoarea zilei de săptămână, în funcţie de care analistul curţii domneşti a calculat, ca şi în celelalte situaţii similare, valoarea ei cifrică. În plus, emiterea privilegiului lui Petru Durnea la 17 octombrie 1451 s-a dovedit a fi, în mod cert, posterioară asasinatului, impunându-se o explicaţie conformă cu împrejurările speciale care au grevat-o: dispariţia neaşteptată a emitentului în chiar perioada elaborării actului şi interesul particular al beneficiarului, aflat printre susţinătorii direcţi ai domniei lui Bogdan al II-lea, de a-l obţine. În mod indirect deci, implicaţiile cronologice confirmă relatarea cronicărească despre natura intervenţiei lui Petru Aron, care, la două zile după înlăturarea lui Bogdan, nu era încă stăpân al tronului Sucevei, precum şi caracterul extrem de restrâns al conspiraţiei organizate în vederea suprimării domnului. Retragerea vlăstarului domnesc spre Ţara de Jos – invocată de tradiţia populară – se cere, totodată, a fi apreciată ca rezultat al unei contaminări de situaţii, cunoscut fiind faptul că tocmai în partea de sud a Moldovei se născuse şi copilărise Ştefan cel Mare, iar apoi, cu prilejul revenirii sale în ţară, şi-a găsit cei mai mulţi partizani împotriva lui Petru Aron. În zorii însângeraţi ai acelei zile de vineri a anului 1451, salvat, desigur, prin jertfa credincioşilor lui Bogdan al II-lea, fiul acestuia se va fi îndreptat, aşadar, spre cetatea Sucevei, unde putea afla cel mai grabnic şi mai sigur adăpost. Curând după 17 octombrie, însoţit de rudele apropiate, el s-a retras în Transilvania, probabil în zona Ţării Bârsei şi a Braşovului, unde tatăl său avusese prieteni şi relaţii, odată cu vărul său muntean Vlad Ţepeş, refugiat încă din 1449, la curtea Sucevei. Sugestivă s-a dovedit a fi, în acelaşi timp, şi descoperirea lespedei funerare a lui Bogdan al II-lea la circa 40 km de locul asasinatului, în satul Drăguşeni de pe Moldova, unde fusese adusă din biserica fostului sat învecinat, Secuieni. S-a presupus, de aceea că rămăşiţele pământeşti ale celui decapitat au primit, aşa cum se cuvenea, îngrijirea din urmă, autori ai acesteia fiind consideraţi stăpânii de atunci ai satului: ramura Secuienilor, din vechiul neam al lui Dragoş viteazul. Cum însă în lăcaşul de provenienţă fragmentul de piatră tombală servise ca piatră de altar, iar cealaltă parte a dispărut fără urme – situaţii puţin probabile dacă mormântul domnesc s-ar fi aflat chiar în biserică – aducerea şi înhumarea osemintelor defunctului la Secuieni comportau un coeficient de incertitudine derutant. Ca urmare, avându-se în vedere practica înhumării membrilor dinastiei în lăcaşurile religioase pe care aceasta le fondase, precum şi înmormântarea soţiei lui Bogdan al II-lea la m-rea Probota – aflată la aproximativ 10 km de fosta aşezare a Secuienilor – s-a formulat ipoteza aducerii jumătăţii de lespede funerară chiar de aici. Ignorată sau respinsă cu prea multă uşurinţă, supoziţia comportă totuşi, după părerea noastră, cele mai multe şanse de a corespunde adevărului, întrucât confecţionarea pietrei tombale în vremea lui Ştefan cel Mare atestă, implicit, şi grija specială a fiului faţă de rămăşiţele pământeşti ale tatălui. Indiferent de locul primei lor înhumări, acestea vor fi fost măcar atunci depuse într-un mormânt şi într-un lăcaş de cult corespunzător, ceea ce explică şi lăsarea lor acolo, după ce la Reuseni s-a ridicat edificiul religios care amintea posterităţii funestul deznodământ. Pe de altă parte, surparea vechii biserici a mănăstirii Probota, la începutul secolului al XVI-lea a putut îngădui, desigur, sustragerea şi transferul pietrei în cauză la Secuieni, unde ea va fi oferit tocmai elementul simbolic necesar mesei de altar a noului edificiu liturgic. Nu mai puţin interesantă în argumente şi soluţii s-a dovedit a fi, pe de altă parte, şi disputa asupra originii lui Bogdan al II-lea – dispută care a afectat într-o măsură considerabilă reconstituirea arborelui genealogic al Bogdanizilor din prima jumătate a secolului al XV-lea. Din păcate, dovezile prezentate în favoarea descendenţei tatălui lui Ştefan cel Mare din fratele lui Alexandru cel Bun, „jupan Bogdan”, denotă un evident caracter speculativ, diminuând, în mod aprioric, valoarea probatorie a surselor contrare. Nu s-a ţinut cont, în primul rând, de coincidenţa renunţării la soluţia domniei asociate cu introducerea oficială, în documentele de cancelarie, a mărturiei celor dintâi copii ai lui Alexandru cel Bun, sau a dispariţiei expresiei „fraţii noştri” din formula sancţiunii cu acordarea calităţii de „voievod” lui Iliaş – coincidenţe de natură să indice o tendinţă de reglementare a succesiunii la tron care n-a întârziat, desigur, pe măsură ce numărul de urmaşi ai domnului creştea, să se impună şi să fie acceptată de întreaga feudalitate moldoveană. S-a ignorat apoi considerarea globală a succesivelor nivele genealogice în terminologia epocii lui Ştefan cel Mare şi redarea lor prin apelativele ïðhähäú – pentru nivelul anterior lui Alexandru cel Bun –, ähäú – pentru nivelul acestuia – şi diferenţiat în continuare. În sfârşit, deducţia indirectă a prevalat asupra probelor directe – cuprinse în documentele din 24 martie <1450>: „Alexandri woyvode, patris nostri”, şi 31 iulie 1451: „fraţii noştri, Ştefan voievod şi Petru voievod”, sau în cel din 9 iulie 1465, acordat, desigur nu întâmplător, mănăstirii Probota şi prezentând întreaga familie şi genealogie a lui Ştefan cel Mare, ceea ce, evident, constituie o încălcare a normelor justiţiare în logica demonstraţiei. Mai mult însă decât terminologia genealogică, transmiterea dreptului de proprietate asupra satelor Vereşcecani şi Ungureni, de pe Siret, dăruite de Alexandru cel Bun, la 15 octombrie 1429, soţiei sale, Marina, şi aflate, la 20 septembrie 1479, în stăpânirea personală a lui Ştefan cel Mare, ca „satele noastre proprii” şi „adevărate”, împreună cu „marele privilegiu pe care l-a avut domnia noastră de la bunicul nostru, bătrânul Alexandru voievod”, este de natură să confirme, în mod hotărâtor, descendenţa directă a tatălui lui Ştefan cel Mare din Alexandru cel Bun şi doamna Marina. Având însă în vedere recunoaşterea nelegitimităţii acesteia de către însuşi Bogdan al II-lea, perioada naşterii sale se impune a fi restrânsă la anii imediat premergători ultimei căsătorii a lui Alexandru cel Bun, când legătura sa neoficială cu viitoarea soţie este mai mult decât probabilă. Evidenta ignorare a filiaţiei lui Ştefan cel Mare în documentul din 7 mai 1470, prin care acesta confirmă dania mătuşii sale, Chiajna – menţionată, în mod expres, ca fiică a lui Alexandru cel Bun şi a doamnei Marina –, nu poate constitui, credem, un contra-argument. Dimpotrivă, situaţia sugerează, mai degrabă, animozitatea existentă între copiii ultimei soţii a lui Alexandru cel Bun, beneficiari ai unui statut succesoral deosebit, care s-a perpetuat până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Absenţa mărturiei lui Bogdan al II-lea din documentele tatălui a putut constitui tocmai consecinţa unor disensiuni lăuntrice ale familiei princiare, declanşate de noua căsătorie a domnului, care nu i-au putut ocoli, fireşte, nici pe urmaşii Marinei. Nu întâmplător formula sancţiunii actelor de proprietate reînscrie, în perioada anilor 1418-1425, dreptul de succesiune al „fraţilor” lui Alexandru cel Bun, iar din 1425 formula martorilor inserează şi credinţa fiului său nelegitim, Ştefan. De altfel, obiectul daniei aflată în discuţie, prisaca lui Chiprian, a fost concedată de domn, la 10 februarie 1429, nu numai „soţiei noastre, cneaghina Marena [...] şi copiilor ei, iubitului nostru Petru”, ci „şi altor fii şi fiice a noastre, care vor fi din cneaghina Marena”. Probabil de aceea, la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare a dăruit m-rii Neamţ prisaca lui Chiprian, la Botne, împreună „cu mănăstirea care este la obârşia Vişnivăţului”, fără a invoca şi acordul mătuşii sale, Chiajna, iar aceasta, afectată de voluntarismul nepotului, a reuşit să impună emiterea unui nou act, restrictiv atât în ceea ce priveşte filiaţia domnului, cât şi obiectul daniei, care nu mai înscria, alături de prisacă, şi mănăstirea. * În afară de aspectele menţionate, asasinatul de la Reuseni comportă însă şi alte câteva necunoscute, prea puţin explorate încă până acum în studiile de specialitate, dar a căror descifrare este cerută imperios de înţelegerea completă a faptelor. Dramaticul episod de la 15 octombrie 1451 presupune astfel nu numai identificarea victimei, ci şi pe aceea a autorilor lui, întrucât nici apariţia lui Petru Aron în disputa tronului moldav şi nici opţiunea politică a unchiului acestuia nu se înfăţişează mai puţin explicite. S-a admis, în genere, pornindu-se de la informaţia documentară directă, precum şi de la afirmaţiile aceluiaşi cronicar polon, Jan Długosz, că Petru Aron a fost unul din fiii nelegitimi ai lui Alexandru cel Bun. Într-adevăr, în ciuda caracterului lor oficial, impropriu redării nuanţate şi dezvăluirii substraturilor, atestările actelor de cancelarie nu pot fi, decât numai parţial şi în circumstanţe de maximă gravitate, supuse îndoielii. Indiferent de modalitatea obţinerii tronului, domnia lui Petru Aron trebuie considerată, de aceea, ca legitimă, aşa cum a fost ea receptată chiar de urmaşi, iar apartenenţa sa la familia domnească drept reală. Aşa-zisul său supranume, consemnat de cronica moldo-polonă: „Harnazan (Harnasan)”, căruia i s-a atribuit „o rezonanţă armeană”, de natură să-l divulge ca pe un „uzurpator” venit din anturajul polonez al doamnei Maria, cumnata lui Vladislav al II-lea Jagello, nu reprezintă, în fond, decât lectura eronată a expresiei slavone din prototipul letopiseţelor putnene: îó Ðúóîchíü (Ðúâúñhíè). De asemenea, calificativul de „mamă” acordat soţiei fratelui său, Iliaş, ca şi cel de „soră”, acordat fiicei acestuia, nu pot fi considerate decât în accepţiunea lor diplomatică, cu atât mai mult, cu cât satisfacerea pretenţiilor celor două rude ale domnului constituia, în acel moment, o necesitate stringentă pentru obţinerea bunăvoinţei regale. Desigur, acceptând veracitatea globală a filiaţiei lui Petru Aron, caracterul legitimităţii acesteia poate fi pus, ca şi în cazul lui Bogdan al II-lea, sub semnul îndoielii, dat fiind aceeaşi absenţă a numelui său din şirul celor menţionate oficial în documentele tatălui. În acest sens, se impune, credem, o reexaminare mai atentă a informaţiilor existente cu privire la identitatea acelui misterios unchi al lui Petru Aron, care a mijlocit asasinatul, bănuit a fi fost chiar fratele doamnei Marina, boierul Bratul, în calitatea sa de proprietar al unei jumătăţi din satul Reuseni. Într-adevăr, dăruind, la 12 mai 1425, boierului Stroici alte proprietăţi în locul satelor lui Ravas de la Suceava şi de la Jijia – printre care trebuie să înţelegem, în primul rând, cele două sate omonime, Reuseni – Alexandru cel Bun şi-a menţinut dreptul de a decide asupra stăpânirii acestora, aşa cum probează concedarea aşezării de pe Jijia, la 14 decembrie 1433, de către Ştefan voievod, boierului Micle. Situaţia satului de pe Suceava apare însă cu mai puţină claritate, întrucât, la 24 septembrie 1468, jumătate din veniturile acestuia era confirmată lui Şteful Cernătescu, împreună cu alte aşezări învecinate. Comparând însă proprietăţile întărite la 15 iulie 1448 celor doi fraţi, Cernat Ploscaru şi Şteful, cu cele rămase la 1468 în stăpânirea ultimului, împărţirea patrimoniului iniţial devine evidentă, după cum sporul stăpânirilor acestuia, cu satele din zona Sucevei, îşi reclamă o altă provenienţă, reprezentând, probabil, chiar zestrea soţiei sale. În acest caz, este de presupus, fireşte, mai degrabă lipsa de ostilitate faţă de domnia lui Bogdan al II-lea a celor ce stăpâneau satul Reuseni la 1451, deoarece o atitudine contrară ar fi determinat confiscarea satului de către Ştefan cel Mare şi tratarea lui diferenţiată în documentele de proprietate, iar Şteful Cernătescu s-ar fi aflat în partida ostilă înscăunării acestuia. Dar, dacă ipoteza stăpânirii satului Reuseni chiar de către unchiul lui Petru Aron nu se poate deocamdată confirma, investigarea metodică a actelor de cancelarie conturează cu suficientă pregnanţă rolul boierului Bratu în criza politică ce a urmat morţii lui Alexandru cel Bun. Atestat ca fratele doamnei Marina în documentele anilor 1428-1429 şi descinzând amândoi, conform relatării analistice, dintr-un oarecare Merea, boierul Bratu a împărtăşit ulterior soarta nepotului său, Petru, de a cărui formare probabil s-a îngrijit. Primul deceniu al luptelor pentru putere, în care au fost antrenaţi cei mai vârstnici dintre fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaş şi Ştefan, a însemnat, de aceea, pentru fiii Marinei, după incertitudinea exercitării prerogativelor domneşti din primul an de domnie a lui Iliaş, o perioadă de expectativă politică şi de pregătire a viitoarelor demersuri. Absenţi din anturajul imediat al celor doi domni, ei au sfârşit prin a submina poziţiile lui Iliaş şi a se alia cu Ştefan, a cărui bază politică internă înregistra o continuă dezvoltare. Ca urmare, odată cu victoria acestuia în disputa pentru tron, la sfârşitul anului 1442, ascensiunea lui Petru până la calitatea de „voievod moştenitor” (wòü÷è÷ü) se reflectă elocvent în documentele vremii, dregătorii săi: Ilie logofăt, Sima vornic, Toader ceaşnic şi David stolnic, fiind menţionaţi alături de cei ai domnului, reprezentanţi ai tinerii boierimi: Ion Mândzul, Nicoman, Iurie Cupcici, Steţco şi Costea Hrişcan, grupându-se în jurul său, iar prim consilier devenindu-i Bratu, unchiul după mamă, aşa cum atestă actul din 26 aprilie 1444. întâmplător al atâtor coincidenţe. Mai curând este de presupus o recompensare, din partea domnului, a sprijinului politic acordat de unchiul asociatului său la domnie – recompensă care nu se va fi limitat numai la întărirea ocinii moştenite. De altfel, după izbucnirea conflictului dintre cei doi fraţi, soldat cu îndepărtarea lui Petru, boierul Bratu nu mai apare, decât excepţional, printre martorii hrisoavelor domneşti, fiind însă prezent, alături de nepotul său, la Hotin, în iulie 1446. Se poate conclude, de aceea, că fratele Marinei a fost un apărător consecvent al intereselor nepotului său, pe care evenimentele anilor 1447-1448 l-au adus la cârma statului moldovenesc. Opţiunile politice ale grupării boiereşti pe care o realizase boierul Bratu nu se remarcau însă nici prin omogenitate, nici prin clarviziune şi nici printr-un caracter reprezentativ deosebit. Formată din elemente necunoscute până în 1443 şi dornice, tocmai de aceea, de afirmare, ea îl va antrena, mai întâi, pe moştenitorul tronului într-o prematură ostilitate faţă de domn, aducându-l în situaţia de a-şi pierde atributele câştigate pe lângă acesta şi de a căuta sprijinul partidei polonofile din jurul familiei lui Iliaş, având ca protagonişti pe fraţii Şteful şi Mândrea Jumătate, precum şi pe pârcălabul de Hotin, Manoil, împotriva căreia acţionase anterior. Anulându-şi astfel şansele fireşti ale unei eventuale instalări la putere, într-o atmosferă vindicativă şi agitată de proiecte ambiţioase, evidente în însăşi calitatea de „domn” pe care şi-o însuşise fiul Marinei, apare întru totul normală preferinţa pe care acoliţii lui Bratu au manifestat-o faţă de principiile compromisului, duplicităţii sau extremismului politic. În acest sens, este de reţinut, mai întâi, deteriorarea treptată a bazei politice interne pe care şi-o crease Ştefan al II-lea, pornind de la cointeresarea lui Stanciul de la Tulova şi a lui Oană portar, pentru a sfârşi prin câştigarea încrederii principalilor sfetnici ai acestuia: Neagoe logofăt, Petru Hudici, Duma Brăescu, fraţii Duma şi Mircea Dulcescu ş.a. – fapt care a uşurat considerabil intervenţia necruţătoare a lui Roman. Se adaugă, în al doilea rând, întreaga serie a asasinatelor care au marcat sfârşitul crizei politice din cel de al doilea sfert al veacului al XV-lea, începând cu cel al lui Ştefan din 1447, continuând cu cel al lui Roman, din 1448, şi Bogdan, din 1451, pentru a încheia cu cel al lui Alexăndrel, din 1455, în comiterea cărora responsabilitatea directă sau amestecul mascat al acestora sunt evidente. Mai mult însă decât recurgerea la modalităţi extreme, conţinutul principalelor acte de guvernământ întreprinse, purtând amprenta aceleiaşi mentalităţi, se constituie în acuze agravante. Încă înainte de a reuşi să-şi asume domnia Moldovei, Petru al II-lea se arată astfel gata să renunţe la principiul – atât de greu restabilit de predecesorul său – al indivizibilităţii acesteia, contractând obligaţii faţă de puternicul magnat polon, Didrih Buczacki, care urmau să rămână în vigoare „atâta timp cât vom fi domn în ocina noastră sau în partea (s.ns.) noastră”. Acordul lui Iancu de Hunedoara, comunicat regelui polon la 1-2 august 1448, pentru întronarea oficială a doi domni în Moldova, se înfăţişează, de aceea, ca un veritabil ecou al concesiilor la care erau dispuşi înşişi pretendenţii la tronul ţării, chiar dacă diarhia Petru–Roman, care urma să funcţioneze după îndepărtarea lui Ştefan al II-lea, s-a dovedit a fi un proiect iluzoriu. De altfel, domnia lui Petru al II-lea, cu evidente preferinţe aristocratice, a şi rămas stigmatizată pentru posteritate prin cedarea cetăţii Chilia în stăpânirea personală a lui Iancu de Hunedoara, ca şi prin introducerea dublei supuneri a tronului Sucevei, faţă de guvernatorul Ungariei şi, concomitent, faţă de Cazimir al IV-lea Jagello. Într-adevăr, în timp ce un detaşament de oşteni moldoveni era trimis pentru a participa – desigur, conform îndatoririlor asumate la începutul anului – la campania din 1448 întreprinsă de Iancu în Balcani, Petru al II-lea contracta obişnuitele obligaţii vasalice în favoarea regelui polon, pe care acesta promitea să le onoreze, ocrotind interesele domnului Moldovei şi, semnificativ, apărându-i chiar viaţa de primejdiile care se întrevedeau. Jocul politic riscant spre care a optat astfel tânărul domn, sperând poate să atenueze contradicţiile dintre foştii partizani ai lui Ştefan menţinuţi în sfat şi grupul propriilor săi susţinători, sporit cu noi elemente: Costea Orâş vornic, Hrinea spătar, Sârbul postelnic, Danciul vistier, Petru ceaşnic, şi Goian comis, sau dintre toţi aceştia şi partida din Polonia, n-a întârziat însă să-şi arate efectele, guvernarea sa luând sfârşit prea repede, în condiţii prea puţin limpezi şi având un epilog la fel de ciudat – domnia lui „Ciubăr Vodă” – pentru a i se putea admite moartea naturală. Oricum însă, pentru partida boierească ce susţinuse domnia lui Petru al II-lea ea s-a transformat într-un eşec aproape total, coaliţia realizată anterior destrămându-se, iar majoritatea componenţilor ei de bază: Ion Mândzul, David stolnic, Tador Negru, probabil fostul ceaşnic, Nicoman, Hrinea spătar şi Petru ceaşnic, dispărând definitiv din rândul celor implicaţi în activitatea de guvernământ. Singurul care a reuşit să se menţină printre fruntaşii vieţii politice interne, datorită, fireşte, înrudirii sale cu familia domnească, a fost boierul Bratu, în jurul căruia s-au regrupat cei nemulţumiţi de revenirea familiei lui Iliaş la cârma ţării şi de pierderea funcţiilor deţinute anterior: Ilie logofăt, Costea Orâş, Goian şi Danciul Cneajnici. Dar, dacă în această situaţie îmbrăţişarea cauzei lui Bogdan pare absolut normală, de vreme ce şi acesta îi era nepot de soră, preferinţa acordată ad-hoc lui Petru Aron, în calitatea sa de fruntaş al sfatului domnesc, presupune, fără îndoială, o determinare cu mult mai complexă. Este de observat, în primul rând, că sfatul domnesc al lui Bogdan voievod exprima alianţa politică a susţinătorilor direcţi ai domnului (Mihail şi Dragomir Oţel, Ciopei postelnic, Ignat stolnic, Onicică vistier, Dragoş ceaşnic, Stanciul comis şi Petru logofăt) cu partida boierului Bratu şi cu cea a lui Duma Brăescu, rămas după retragerea din activitatea publică a lui Petru Hudici, reprezentantul acelor elemente aristocratice, care, în ciuda concesiilor impuse de conjunctura internaţională, era dispusă totuşi să apere interesele proprii ţării Moldovei. Ambele acceptaseră, desigur, condiţiile de colaborare impuse de Iancu de Hunedoara numai datorită faptului că nu dispuneau încă de un candidat propriu la domnia Moldovei. Tocmai de aceea, curând după înscăunare, Bogdan al II-lea a fost nevoit să abjure de la actul cedării Chiliei în stăpânirea personală a guvernatorului Ungariei şi să insereze, în actul omagial din 5 iulie 1450, clauza referitoare la posibilitatea redobândirii ei de către moldoveni. În faţa presiunii crescânde a grupării polonofile, la care aderase şi logofătul Mihu, ca şi datorită rivalităţii izbucnite între cei mai de seamă membri ai sfatului, s-a produs, însă, treptat, o restructurare a raporturilor interne, aşa cum se putea deja bănui după trădarea acelui „pisar” în noaptea premergătoare luptei de la Crasna. Drept urmare, Duma Brăescu şi acoliţii săi (Costea Dănescu, Ion Baicean ş.a.) şi-au părăsit domnul, iar gruparea lui Bratu a adoptat o atitudine de frondă faţă de domnia lui Bogdan al II-lea, dispus să procedeze la confiscarea averilor trădătorilor, de care acesta a fost obligat, dată fiind slăbiciunea politică a partidei proprii, la prudenţă şi concesii. Numai aşa se explică, desigur, recunoaşterea caracterului provizoriu al guvernării sale, de către Bogdan al II-lea, cu prilejul tratativelor care au precedat bătălia de la Crasna, iar ulterior asasinatul de la Reuseni. Dar, consimţind în acest fel la suspectarea drepturilor sale juridice la tronul ţării, Bogdan voievod nu numai că-şi recunoştea nelegitimitatea, ci oferea şi un argument nesperat celorlalţi urmaşi ai lui Alexandru cel Bun pentru a pretinde mandatul domniei până la majoratul lui Alexăndrel. În aceste împrejurări, apelul lui Petru Aron la înţelegerea şi sprijinul partidei legitimiste nu mai poate surprinde, după cum posibilităţile de împăcare a adversităţilor boiereşti, prin intermediul celui ce era, totodată, nepotul primului sfetnic al lui Bogdan, i-au sporit considerabil şansele. Se adăugau, fără îndoială, în această conjunctură, prejudecăţile de castă ale marii boierimi moldovene, care-şi vedea primejduite poziţiile dobândite în guvernarea statului feudal – prejudecăţi comune atât grupării din Polonia, cât şi celei din interior, ce gravita în jurul lui Bratu. Amândurora, soluţia continuităţii dinastice prin moştenitori legitimi, de natură să garanteze veleităţile aristocratice ale acelor familii nobiliare pe care le favorizase domnia lui Alexandru cel Bun, se înfăţişa ca singura acceptabilă, deşi interpretările fiecăreia s-au dovedit a fi ulterior deosebite. Cine putea fi însă acest necunoscut urmaş al ultimei soţii a lui Alexandru cel Bun, cu drepturi pretinse sau reale, dar care puteau, oricum, rivaliza cu cele ale lui Bogdan? Singurele indicaţii directe ni le oferă, credem, chiar cele două nume pe care el a ajuns să le poarte pentru posteritate: numele său de domn şi porecla pe care i-au atribuit-o contemporanii. Preluată din repertoriul biblic, porecla nu putea să-şi aibă, fireşte, obârşia decât într-o similitudine a elementelor particulare ce defineau, într-un orizont comun, personalitatea ambelor subiecte. Or, după cum se ştie, cel mai cunoscut dintre personajele biblice cu acest nume, fratele proorocului Moise, ar fi deţinut funcţia preoţească supremă în comunitatea ebraică, sfârşind însă prin a fi dezbrăcat de veşmintele sacre şi a i se lua harul divin. Atribuind un astfel de cognomen, conştiinţa colectivă a vremii avea deci în vedere, aşa cum intuise Nicolae Iorga, apartenenţa anterioară a domnului la cinul monahal, de care acesta s-a lepădat, răspopindu-se, în momentul când i s-au ivit şanse reale de a domni. Prezenţa mitropolitului Theoctist în sfatul lui Petru Aron, greu de justificat numai prin caracterul deciziilor politice ale acestuia, obţine, totodată, o explicaţie plauzibilă, consimţământul înaltului ierarh reprezentând probabil o condiţie obligatorie pentru însuşirea calităţii de domn. Dar, acceptând ca plauzibilă ipoteza călugăririi sale anterioare, poate chiar la una din ctitoriile lui Alexandru cel Bun: Bistriţa – al cărei arhimandrit apare ca martor în sfatul celor dintâi documente – sau Moldoviţa – căreia îi acordă primele sale danii –, numele său de domn, nefiresc repetat la copii având aceiaşi părinţi, poate fi suspectat de neautenticitate şi considerat ca un împrumut simbolic de la cel a cărui domnie îşi propunea s-o continue. Într-adevăr, ca fiu al Marinei şi nepot al lui Bratu el nu se putea prezenta decât succedând, în mod firesc, fratelui său Petru, desemnat, chiar de Alexandru cel Bun, urmaş prezumtiv la tron, după Iliaş şi Ştefan. Purtând însă un nume asumat şi o poreclă atribuită, adevărata identitate a lui Petru Aron nu se supune obişnuitei descifrări deductive. În spatele aparenţei se poate ascunde atât unul din copiii Marinei născuţi înainte de căsătoria sa cu Alexandru cel Bun, avându-l sau nu drept tată pe acesta, sau unul din fraţii mai mici ai lui Petru, poate chiar acel Alexandru, menţionat documentar din aprilie 1429 şi până în februarie 1430. Ipostaza sa monahală înclină, fireşte, balanţa spre această din urmă presupunere, întrucât, în cazul fiilor nelegitimi problema succesorală nu reclama, cu aceeaşi acuitate în epocă, măsuri de îngrădire preventivă. S-ar explica, în acelaşi timp, cu mult mai firesc, prevalarea drepturilor sale succesorale asupra celor ale lui Bogdan şi, implicit, atitudinea lui Bratu, care s-a înclinat în faţa evidenţei acestora. Asasinatul de la Reuseni a avut deci caracterul unui fratricid, patronat de unchiul drept al fostului dar şi al viitorului domn. Locul comiterii sale este explicabil, de vreme ce boierul Bratu îşi avea reşedinţa în apropiere, la Mereşti. Mai puţin sugestivă se dovedeşte, din nefericire, informaţia referitoare la acea „nuntă” care l-a prilejuit. Se poate presupune doar o înrudire a familiei lui Şteful Cernat cu casa domnească – înrudire de natură să justifice prezenţa lui Bogdan la Reuseni, precum şi rolul lui Bratu, care, cunoscând detaliile, a regizat îngrozitoarea crimă. Colaborator al acestuia va fi fost, probabil, ceaşnicul Dragoş, care nu putea lipsi, într-o astfel de împrejurare, din anturajul lui Bogdan al II-lea, mai ales că acesta a fost surprins – poate nu întâmplător – ameţit de băutură, şi, nu este exclus, chiar logofătul Petru, implicat şi în trădarea de la Crasna. * Apărând ca una din răfuielile personale ale pretendenţilor la domnie cu care Moldova se obişnuise deja, aceasta incumba totuşi semnificaţii de o maximă gravitate în perspectiva conjuncturii internaţionale ce se anunţa. Realizat pe fundalul procesului de fărâmiţare politică a marii boierimi în partide rivale, dar şi a tendinţei acestora spre împăcare şi compromis, actul de la Reuseni devenea un veritabil prolog al „închinării” de la Vaslui, când abandonarea intereselor vitale ale ţării în favoarea celor de grup se va desăvârşi. El releva, în acelaşi timp, opoziţia politică dintre marea boierime – promotoarea unui mod de guvernământ exclusivist faţă de celelalte categorii ale feudalităţii interne, dar concesiv în raport cu tendinţele expansioniste ale statelor limitrofe – şi boierimea mică sau mijlocie, care, aflată iniţial la dispoziţia celei dintâi, a sfârşit prin a-şi înţelege propria sa raţiune de a fi şi a sprijini, fără rezerve, o domnie dispusă să apeleze la puterea ei combativă, cum a fost cea a lui Bogdan al II-lea. Tocmai de aceea, tragicul sfârşit al acestuia n-a întârziat să se constituie, pentru fiul domnesc, viitorul Ştefan cel Mare, într-o lecţie politică fundamentală, ale cărei implicaţii se regăsesc, direct sau indirect, în principalele fapte de guvernământ ale primei părţi din îndelungata sa domnie. Reaşezarea, pe baze noi, a raporturilor tronului cu boierimea, şi, implicit, pedepsirea celui responsabil de sângele scurs pe nedrept la Reuseni – soarta lui Bratu fiind probabil pecetluită în bătălia de la Doljeşti – conferă astfel liantul necesar domniei lui Ştefan cel Mare de la înscăunare până la deznodământul de la Orbic. Mai mult încă, problematica subiacentă asasinatului: recuperarea Chiliei şi consolidarea hotarului nordic al ţării, fără de care suveranitatea tronului moldav nu se putea exprima plenar, au format, în aceeaşi perioadă, preocupări de căpetenie ale politicii externe promovate de Ştefan cel Mare, după cum acţiunea de concentrare în jurul domniei a tuturor grupărilor boiereşti, prin reducerea posibilităţilor de manevră ale acestora şi reprimarea promptă a trădătorilor i-au procurat direcţiile de bază ale politicii sale interne. Redusă la câţiva reprezentanţi, casa domnească a Moldovei şi-a limitat, în acelaşi timp, accepţiunea la familia noului domn, pe care înrudirile dinastice contractate de acesta o vor emancipa de sub tutela jagellonă. Fireşte însă că maniera şi intensitatea de reflectare a substanţei istorice în conştiinţa viitorului domn au depins, în primul rând, de caracterul implicării acestuia în desfăşurarea concretă a faptelor. Din nefericire, asupra prezenţei lui Ştefan la Reuseni, ca şi asupra vârstei sale în acel moment – elemente indispensabile unei aprecieri obiective a relaţiei cauză-efect – informaţia vremii nu oferă probele de certitudine necesare. Doar literatura istorică populară, excelând, ca de obicei, în amănunte neverosimile, îl înfăţişează pe cel ce-şi pierdea prematur tatăl şi, concomitent, şansa succedării la tron ca martor ocular al evenimentului. Subordonate însă relevării ajutorului pe care fiul domnesc l-ar fi primit după asasinat din partea maselor populare, legendele istorice pe această temă nu pot fi reţinute decât în măsura reflectării globale a adevărului. Fără a se putea preciza, de aceea, nici un detaliu, este de presupus numai că fiul lui Bogdan al II-lea, salvat dintr-o primejdie fatală, s-a retras în grabă – aşa cum s-a menţionat – spre Suceava, după cum Petru Aron se va fi îndepărtat cu aceeaşi repeziciune de scaunul domnesc, unde se aflau, desigur, suficiente forţe pentru a-l constrânge să-şi primească pedeapsa. De altfel, lipsa unor ştiri precise privind soarta domnului poate constitui o justificare în plus pentru emiterea, după două zile, a privilegiului lui Petru Durnea. În structura afectivă şi voliţională a conducătorului de mai târziu se va resimţi, ca urmare, o notă de intransigenţă şi neîncredere faţă de colaboratorii săi în conducerea treburilor de stat, mergând până la cei proveniţi din rândul rudelor apropiate, pe care numai pilda deznodământului de la Reuseni o poate explica. Aceasta nu a degenerat însă niciodată într-o psihoză a trădării sau într-un exces de cruzime, ca în alte cazuri, menţinându-se în limitele unui echilibru comportamental impresionant. Insuficient de concludentă se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, informaţia vremii şi asupra posibilităţii de înţelegere nemijlocită a semnificaţiilor asasinatului de către cel ce se va arăta ulterior pe deplin conştient de valoarea lor intrinsecă. Relaţia lui Matteo Muriano, din 1502, conform căreia Ştefan cel Mare „arăta bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit”, nu poate corespunde decât unei persoane trecute de 60 de ani, ceea ce echivalează cu o vârstă de peste 10 ani în 1451. Totodată, este de observat că trăsăturile excepţionale ale personalităţii lui Ştefan cel Mare presupun o dezvoltare intelectuală precoce, de natură să sporească gradul de relativitate al deducţiilor de acest fel. Să se fi transmis oare nealterată tradiţia, probabil bisericească, a celor 71 de ani însumaţi de Ştefan cel Mare la sfârşitul vieţii – înregistrată de Dionisie Fotino la începutul secolului trecut –, din care decurge vârsta de 18 ani în momentul asasinatului sau detaliul folcloric, al copilului de 12 ani – reminiscenţă insolită printre plăsmuiri tardive –, este mai aproape de adevăr? O verificare, chiar şi aproximativă, prin raţionamente indirecte, se dovedeşte, de aceea, necesară. Se poate astfel considera că fiul lui Bogdan al II-lea împlinise deja, în 1450, vârsta de 11 ani, care îi dădea dreptul să poarte titlul de voievod, iar în 1455, când exprimarea pretendenţei sale la tronul ţării a devenit, după cât se pare, oficială, avea cel puţin 15 ani. Naşterea primului său fiu, probabil în 1458, atestă, de asemenea, un tânăr trecut, în acel moment, de vârsta pubertăţii, ceea ce înseamnă că ultima limită a intervalului urmărit nu poate trece de anul 1439. Limita inferioară a acestuia, plasând naşterea tatălui său în perioada anilor 1420-1421, când a apărut, desigur, legătura lui Alexandru cel Bun cu Marina, poate fi fixată, la rândul ei, în anii 1437-1438. Aşadar, un răstimp de trei ani, 1437-1439, sau aproximativ anul 1438, ar fi, credem, cel mai nimerit pentru datarea naşterii marelui domn, care, în 1451, avea circa 13 ani: o vârstă poate prea fragedă pentru pierderea îndrumătorului firesc în parcurgerea celor dintâi paşi de sine stătători ai vieţii, dar suficientă unor disponibilităţi native deosebite să decanteze realitatea, descifrând sensul ascuns al faptelor. În concluzie, se poate afirma că asasinatul de la Reuseni, redat în componentele sale intime şi imediate de informaţia epocii, reclamă, totuşi, înţelegerii sale judicioase limite cu mult mai largi, afectând problematica istorică majoră a unei aproximativ jumătăţi de secol. De la naşterea acelui fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun şi al Marinei, decapitat mişeleşte de fratele său, Petru Aron, la Reuseni, în zorii zilei de vineri, 15 octombrie 1451, şi până la prinderea şi pedepsirea similară a acestuia de către Ştefan cel Mare, faptele istorice se întreţes în ambele sensuri, cerându-se a fi estimate global. Atitudinea boierului Bratu, patronul de drept al asasinatului, apare ca o consecinţă directă a înverşunatelor lupte pentru putere dintre partidele boiereşti din cel de al doilea sfert al secolului al XV-lea, a căror ideologie a degenerat treptat, concretizându-se într-un şir de atentate la soarta ţării şi a reprezentanţilor perimaţi sau incomozi ai dinastiei. Dar, cu toate că a fost organizat în scopul reconcilierii principalelor partide ale marii boierimi, asasinatul n-a produs decât noi şi acerbe confruntări politice. Adevărata schimbare de domnie pe care el a provocat-o a fost, ca urmare, cea din 1457, când la cârma ţării s-a instalat cel mai vrednic navigator printre realităţile epocii: Ştefan cel Mare. Fireşte, precizările şi ipotezele pe care ni le-am îngăduit să le avansăm nu-şi pot revendica acel atribut, atât de râvnit, al imuabilităţii. Informaţii noi vor putea oricând sugera alte modalităţi interpretative, relevând legături acum nebănuite între elementele istorice particulare. Nădăjduim însă că valenţele informative ale surselor la care ne-am referit pe parcursul reconstituirii noastre se vor menţine totuşi intacte, astfel încât eventualele întregiri sau modificări ale acesteia să nu-i anuleze structura sa de rezistenţă.   ANEXA   1448 august 20, Cameniţa. Cazimir al IV-lea Jagiello promite să-i acorde domnului Moldovei, Petru voievod, conform înţelegerii convenite cu acesta, protecţie şi sprijin împotriva tuturor duşmanilor care ar încerca să-l detroneze sau să-i ia viaţa, făgăduind să-i ofere la nevoie subsidiile necesare.   [Recepcio in tuicionem terre Moldawye.] In nomine Domini, amen. Ad perpetuam rei memoriam. Quoniam tunc celsitudo regia ampliori videtur gloria rutilare, dum tronus regius amiciciarum pollet copia et subditorum serviciis uberius dinoscuntur habundare, proinde, nos, Kasimirus, Dei gracia rex Polonie, magnus dux Litphanie et heres Russie etc. Significamus tenore presencium, quibus expedit universis presentibus et futuris, presentes audituris aut lecturis, tenore presencium mediante, quomodo nos, attendentes nostrorum predecessorum mere caritatis affectum, quibus ad preces Moldawie woyevode benigniter fuerunt aclinati, ipsos specialibus graciis amplectantes horum intuitu, (et nos?) dicta nostrorum predecessorum sequi volentes vestigia, matura desuper prehabita deliberacione nostrorum consiliariorum, non sine voluntate et assensu speciali manificoque Petro woyevode Moldowie, amico nobis sincere dilecto, hanc literam nostram dedimus et dari iussimus, qua ipsum Petrum woyevodam predictum in nostram profitemur suscepisse tuicionem et protectionem, promittimusque et spondemus ipsum Petrum woyevodam defendere et tueri a quibuscunque ipsius inimicis, qui prefatum Petrum woyevodam quovismodo in dominio suo surripere pretenderint et in vitam suam aliqua sinistra machinarentur, nullis penitus exceptis et exclusis, quem auxilliis, consiliis amplecti debemus posse tenus, ipsi contra inimmicos taliter ut prefatur pro... HYPERLINK "http://www.stefancelmare.ro/lsimanschi-cumpana.htm" l "_ftn122#_ftn122" dantes subsidia. Que omnia et singula suprascripta tenere et explere pollicemur et presentibus spondemus, sub puritate fidei christiane et honore nostris graciis, tam contra regnum Polonie et terras Moldavie a diu habitis et tentis primevam limittacionem et antiquam... HYPERLINK "http://www.stefancelmare.ro/lsimansc楨挭浵慰慮栮浴•汜∠晟