Referat Imperiul Bizantin21

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Imperiul Bizantin21 si de asemenea puteti face Download Referat Imperiul bizantin21

Citeste fragmente din Referat Imperiul Bizantin21

ETAPELE ISTORICE ALE IMPERIULUI BIZANTIN Civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţia latină, elenism, creştinism, cultura orientală”. De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-şi apoi cu greu o nouă cultură şi civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice - cultura greacă şi dreptul roman - cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările Europei sud-estice şi răsăritene devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu. În prima perioadă a istoriei sale (330-610) caracterul civilizaţiei şi culturii bizantine este prevalent latin. Este perioada aşa numitei diglosii greco-latine: latina era limba statului, a civilizaţiei, în timp ce greaca era limba culturii. Este o perioadă tipic de tranziţie: în primele sale secole istoria Bizanţului este de fapt istoria jumătăţii răsăritene (Pars Orientalis) a Imperiului roman, după împărţirea hotărâtă de Teodosius I, în 395. În 330, Constantin cel Mare inaugurase noua capitală a Imperiului, mutată pe malul Bosforului, un oraş nou construit pe locul anticului Byzantion - fondat de coloniştii greci din Megara în secolul al VI-lea î.e.n. - căruia, în cinstea împăratului fondator i se va spune Constantinopol, dar al cărui nume oficial era Noua Romă. Alegerea locului era genială; prin poziţia sa geografică, situată în centrul Imperiului roman, noua capitală prezenta cele mai mari avantaje economice şi strategice, - controlând drumurile comerciale cu Orientul, dispunând eficient graniţele Imperiului contra atacurilor perşilor, ale popoarelor migratoare din stepele Rusiei şi, mai târziu, ale arabilor. În succesiunea lor cronologică, evenimentele cele mai importante pe plan politic şi militar au fost: primirea goţilor (332) şi a vizigoţilor (382) ca federalişti, invaziile persane în Siria şi Mesopotamia (337-363), apariţia la graniţe a hunilor (cca. 375), domnia lui Arcadius ca împărat al Imperiului de Răsărit (393), construirea zidului lui Theodosius II care va apăra capitala dinspre uscat (413). După căderea Imperiului Roman de Apus (476) împăraţii bizantini rămân singurii săi succesori legitimi; în Italia se constituie regatul ostrogot al lui Theoderic (493); în timp ce în Imperiul de Răsărit au loc repetate răscoale populare (491-518), iar slavii ajung ameninţător până sub zidurile Constantinopolului (517). Cu anul 518 începe aşa numita „epocă a lui Iustinian”, - unul din cei mai culţi oameni ai vremii sale, - a cărui domnie (527-565) a însemnat perioada de apogeu a Imperiului, atât pe plan economic, cât mai ales pe plan cultural, politic şi militar. Împăratul patronează marea operă legislativă, care îi va purta numele, şi intervine direct în problemele Bisericii, pe care o va dirija efectiv. Generalii săi, Belizarie şi Narses, recuceresc teritoriile pierdute din Occident - din nordul Africii de la vandali (534), din Italia de la ostrogoţi (555), din Spania de la vizigoţi (554) - realizând pentru ultima oară (deşi pentru scurt timp) unitatea mediteraneană a Imperiului roman, războaie care însă au costat sacrificii umane, financiare şi militare imense, epuizând catastrofal resursele şi forţa Bizanţului. La aceasta au mai contribuit, după domnia lui Iustinian: pierderea treptată a regiunilor occidentale recent recucerite (începând din 568), un îndelungat conflict cu perşii (572-591), invazia avaro-slavilor coalizaţi (586-587) şi respectivele războaie de apărare a graniţelor (592-602), pătrunderea şi stabilirea slavilor la sud de Dunăre (602), invaziile avarilor (604) şi perşilor (605-609). În domeniul culturii şi al vieţii religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte şi opere care, încă din această perioadă istorică de tranziţie, vor conferi un profil original noii culturi a Bizanţului. Seria dezbaterilor teologice - intim legate de ideologia politică a Imperiului- începe cu primele două Concilii ecumenice (din Niceea, 325, şi Constantinolpol, 381), în care arianismul este condamnat ca erezie. Aici se stabilesc dogme şi canoane ale ortodoxiei creştine, sistematizate în a doua jumătate a secolul al IV-lea de primii Părinţi ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea (cca. 329-379), Grigorie din Nysa (cca. 335-395), Grigorie din Nazianz (cca. 329-391) şi Ioan Crysostomul. În 381 creştinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficială de stat - pentru ca, zece ani mai târziu, toate cultele păgâne din Imperiu să fie intezise. Între 330-360 se construieşte marea biserică Sf. Sofia din constantinopol - distrusă în timpul marei răscoale populare Nika şi reconstruită de Iustinian (532-537). În 425 se fondează universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greaca are acum preeminenţă asupra celei latine. Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamnă nestorianismul. În anul 438, cei doi împăraţi romani (din Constantinopol şi din Ravenna) promulgă şi publică Codul Theodosian. statului. În timp ce politica externă a Imperiului i-a sporit prestigiul, victoriile sale militare - îndeosebi asupra arabilor - au contribuit considerabil la apărarea civilizaţiei europene, iar influenţa sa asupra vieţii culturale - din spaţiul răsăritean, sud-est european şi chiar occidental - a fost substanţială. Acum se pun şi se consolidează bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendinţe de dezvoltare în sens feudal. Este promovată mica proprietate a unei ţărănimi libere, care, însă, începând din secolul al IX-lea va fi progresiv aservită marilor proprietari funciari. Apare noua structură administrativă a themei, care va dura până la sfârşitul Imperiului; în organizarea armatei, locul mercenarilor va fi luat de ţăranii-soldaţi din theme. După pierderea teritoriilor din Occident, baza vitală a Imperiului rămâne Asia Mică - de unde vin şi impulsurile iconoclasmului care a agitat viaţa Imperiului timp de peste un secol (726-843). Herakleios învinge definitiv redutabilele forţe persane (622-628), expediţiile arabilor contra Constantinopolului sunt respinse (674-678, 717-718), în timp ce, la nord, graniţele sunt mereu atacate de slavo-avari, ruşi şi îndeosebi de bulgari (începând din anul 679, când pătrund în Dobrogea bizantină). Supremaţia arabilor în Mediterană provoacă o decădere economică de moment a oraşelor bizantine, care în secolele al IX-lea şi al X-lea vor înflori din nou. În aceste secole, pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politică expansionistă îndreptată, în special, spre regiunea Balcanilor, şi la recucerirea Siriei, Armeniei şi Mesopotamiei. Spre sfârşitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o gravă criză. Luptele pentru domnie aduc pe tron împăraţi care se dovedesc foarte slabi, ţărănimea liberă este ruinată, statul încetează de a mai fi o putere mondială. În schimb, creaţia culturală marchează momente importante - cu marele poet profan Georgios Pisides (secolul al VII-lea) şi cu patriarhul Photios (820-cca.891), cel mai mare învăţat al vremii, autorul unei deosebit de preţioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga, Codul de legi al lui Leon al III-lea şi Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin. În secolul al VII-lea trăieşte marele teolog al secolului, Maximos Mărturisitorul, iar cel următor, Ioan Damaschinul (cca.650 - cca.750), autorul unei imense opere teologice, care include şi poezii. Este epoca unei adevărate renaşteri artistice, în arhitectură, mozaic şi în pictura monumentală, când se elaborează (secolul X-XII) capodopera literaturii bizantine, romanul în versuri Dighenis Akritas şi când viaţa intelectuală atinge momentul său de culme prin reorganizarea Universităţii din Constantinopol, având în fruntea ei marea personalitate a istoricului şi omului de ştiinţă Mihail Psellos (1081-1078). Ultima perioadă, de aproape patru secole (1081-1453), a însemnat o epocă de declin progresiv şi general. Începând cu dinastia Comnenilor, inaugurată de domnia reprezentantului aristocrat Alexios (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la dispariţia micii proprietăţii a ţăranilor liberi şi la creşterea puterii economice şi politice a nobilimii şi a militarilor. Noua dinastie se sprijină pe aristocraţia feudală. Concesiile şi privilegiile acordate de Imperiu negustorilor veneţieni şi genovezi diminuează considerabil resursele financiare ale statului. Dominaţia bizantină în Peninsula Balcanică primeşte acum o serioasă lovitură prin înfiinţarea statelor bulgar şi sârb. Cruciadele occidentalilor - şi în primul rând planurile regilor normanzi din Sicilia, precum şi ale împăraţilor romano-germani - vizau, în fond, cucerirea teritoriilor Imperiului, ameninţându-i greu existenţa politică. În 1204, Constantinopolul este - pentru prima oară în decursul îndelungatei sale istorii - cucerit şi jefuit cumplit de creştinii cruciadei a IV-a. Ia fiinţă „Imperiul latin al Constantinopolului”; Bandonin, conte de Flandra, este ales şi încoronat ca împărat; veneţienii impun ca patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurându-şi astfel controlul asupra unei instituţii însemnate, fundamentală în viaţa Imperiului, cum era Biserica. Din teritoriile cucerite de la bizantini, un sfert îi revine lui Bandonin, o parte - cea mai consistentă şi mai importantă - Veneţiei, iar restul este împărţit şi dat ca feude cavalerilor latini. Pe teritoriul rămas în afara sferei de autoritate directă a împăratului latin au luat fiinţă câteva formaţii politice greceşti - dintre care mai importante au fost „imperiile” din Niceea (1205-1261), Thesalonic (1228-1241) şi Trapezunt (1204-1465). În anul 1261, împăratul Niceei, Mihail al VIII-lea Paleologos recucereşte Constantinopolul, fondând dinastia care va domni până în 1453. În secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia Imperiului a fost agravată de războaie civile, de pauperizarea populaţiei în profitul aristocraţiei funciare, de ocuparea majorităţii posesiunilor din Peninsula Balcanică de către Serbia (sub Ştefan Duşan), de pierderea Asiei Mici în faţa otomanilor (care în 1365 îşi vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol), precum şi de grava criză economică provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene. Turcii, după ce distrug statul bulgar şi pe cel sârb (în 1389) şi îi înving pe cruciaţii occidentali la Nicopole (1386) şi Varna (1444), după ce în 1397 asediază Constantinopolul, iar în 1430 cuceriseră Thesalonicul, se pregătesc acum să dea ultima lovitură Imperiului bizantin (care la acea dată se reducea la teritoriul capitalei şi al împrejurimilor ei). Împăraţii fac apel la ajutorul puterilor din Occident - ale căror interese comerciale, însă, le făceau să dorească tocmai sfârşitul Bizanţului. În 1453, după o apărare disperată de şapte săptămâni, Constantinopolul este ocupat şi jefuit de uriaşa armată a lui Mohamed al II-lea. Această perioadă de declin a istoriei şi civilizaţiei bizantine a cunoscut, însă, momente de prestigioasă afirmare pe plan cultural. 쥁@